1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Războiul lui Putin şi democraţia

Petre M. Iancu9 aprilie 2014

Din pricina expansionismului rusesc şi a dinamitării dreptului internaţional Europa a reintrat sub zodia sabiei. Că vrem sau nu, va fi război, ori rece ori fierbinte. De ce-ar fi însă nevoie ca să se reziste tăvălugului?

https://p.dw.com/p/1BeIm
Protest anti-Putin la Bruxelles
Protest anti-Putin la BruxellesImagine: Reuters

La începutul anilor 90 Francis Fukuyama proclama imprudent sfârşitul istoriei prin victoria eternă a democraţiilor. Care s-au crezut mult timp izbăvite de ameninţarea unor indezirabile confruntări. Şi-au imaginat că multilateralismul, alianţele şi inerenta lor superioritate le va pune la adăpost, poate pe veci, de logica unor noi încleştări militare clasice.

S-au înşelat. În faţa puterii dreptului încearcă, de când lumea, să se impună dreptul celui mai puternic. Iar democraţiile nu se descurcă invariabil. Li se întâmplă să piardă bătălii grele. Le pierd ori de câte ori îşi pierd memoria, valorile, isteţimea şi capacitatea de a se apăra.

La provocarea variantei contemporane, putiniste, a invaziilor lui Nabucodonosor, care nu vizează pur şi simlu doar integritatea Ucrainei, ci, în esenţă, chiar modelul statului de drept, democraţiile din lumea liberă vor fi silite să ridice mănuşa. Dar cum se pot oare apăra?

În primul rând, fireşte, vorbind toate cu acelaşi glas. Spre bucuria agresorului, n-o fac. I-au dat, cu maximă nesăbuinţă, mână liberă, excluzînd ab initio opţiunea militară. Deşi, spre groaza germanilor, preşedintele Cehiei propune să se riposteze unei virtuale anexări ruseşti a noi părţi din Ucraina printr-o implicare militară a NATO.

Ascensiunea extremismului şi fundamentalismelor

Din varii motive, europenii au intrat în era disjuncţiilor periculoase. Şi nu doar în raportarea lor anemică faţă de Kremlin. Francezii şi ungurii de pildă au şocat elitele de stânga din vestul continentului. Şi unii şi alţii au statuat clar că aderă la modelul, aparent caduc, al statului naţional şi doresc, ce oroare extrasă din recuzita antisocialistă a secolului XIX, guvernări conservatoare, care să nu desfiinţeze nici democraţia, dar nici suveranitatea naţională, ori tradiţiile Europei creştine.

Aceste electorate nu-şi defulează doar traumele istorice, ci şi pe cele iscate de o criză pe cale de a se croniciza. Şi care nu e doar economică.

Dar, la un sfert de veac de la accesul la democraţie, era poate cazul ca electoratul maghiar să-şi demonstreze maturitatea politică. La rândul ei, acreditarea democratică a Franţei e cum nu se poate mai solidă. Încât e greu de înţeles de unde s-a ivit problema extremistă, confruntând, prin succesul electoral ieşit din comun al unor formaţiuni ca Frontul Naţional sau Jobbik, Franţa şi Ungaria'''.

Vicisitudinile şi inconvenientele unui sistem precar

Sigur, democraţia e o chestie complexă, inclusiv în Mitteleuropa. Celor ce-şi cultivă iluzia cu privire la libertarul paradis central-european al imperiului habsburgic li se recomandă să recitească „Aventurile bravului soldat Schweyk”. În plus, a opta în favoarea democraţiei înseamnă a-ţi asuma libertatea cu tot cu neajunsurile ei, precum răspunderea. Înseamnă a-ţi admite failibilitatea şi a milita pentru compromis şi negociere, pentru despărţirea politicului de sfera religioasă, pentru refuzul proclamării supremaţiei unei etnii asupra alteia şi pentru tot felul de alte chestii neplăcute.

Or, în era globalizării, a reţelelor de socializare şi a tembeliziunilor în masă, nimic nu pare mult mai complicat. În epoca internetului domină, pe lângă informarea operativă, propaganda alertă şi agitpropul insidios. Ne covârşesc neghiobia vivace, ofensa promptă, prejudecata rapidă, insolenţa la botul calului, calomnia sprintenă şi injuria grăbită, precum şi, tot mai mult, cenzura şi autocenzura.

Ca atare, începe să-i fie greu democraţiei. Care, după cum s-a văzut cu ocazia nefericitei confirmări la putere, în alegerile din 2012, a unor pucişti ca Victor Ponta, nu se epuizează în respectarea principiului alternanţei la putere.

Democraţiei începe să-i fie greu, desigur, şi pentru că, în vest, o parte din elite încearcă, în ritm alert, să impună cu superbie o ideologie a corectitudinii politice aflate într-o serie de privinţe în răspăr faţă de tradiţii. Începe, totodată, să le pară tot mai anevoios statelor democratice să-şi admită, politic incorect, propriile valori liberale ca fiind universale.

Din ce în ce mai puţine sunt dispuse, vai, să rişte angajându-se necondiţionat în lupta pentru dreptate şi pentru libertatea unor ţări judecate ca aparţinând unei culturi străine, ale căror presă şi justiţii se văd asediate de partide-stat pe model rusesc, turcesc, sau venezuelean. Prea puţine se hazardează să se expună în lupte pentru dreptul internaţional şi cu atât mai puţin în antipatica şi periculoasa operaţiune de salvare a unor state a căror suveranitate e ciuntită.

În fine, şocul următoarelor alegeri europene pare să se fi resorbit încă înainte de a se produce. Elitele europene ştiu bine că, departe de a o lua pe coajă, populismul de dreapta va repurta victorii majore în acest scrutin din luna mai. Nu dau semne însă că ar fi învăţat ceva sau c-ar fi gata să adopte măsuri utile.

Unde-i buba şi ce-ar fi de făcut?

Ce le orbeşte? Trufia poate? În „Confidence Trap", după cum se intitulează aprig discutata sa carte recentă, despre democraţii, politologul britanic David Runciman, numeşte această formă de îngâmfare „capcana încrederii”. E vorba de excesul de încredere în forţele proprii manifestate de democraţii considerând că se vor descurca orice ar fi, şi care, ca atare, amână la calendele greceşti soluţionarea unor probleme ce sfârşesc prin a deveni nerezolvabile cu timpul.

Dar nu de modestie duc lipsă unele naţiuni mai mici. De ce-ar avea nevoie ele? De ce ar avea nevoie românii bunăoară, ca să reziste provocării neoimperialismului rusesc? Potrivit unor exegeţi, distrugerea celui de-al doilea Templu biblic a survenit din cauza dezbinării. Tatăl Ceresc i-a pedepsit pe răsculaţii poporului ales pentru zâzanie nemotivată. Unitatea şi solidaritatea i-ar fi salvat.

În pariul cu Moscova şi politica anti-ucraineană a lui Nabucodonosor al ei, forţele guvernamentale poloneze şi opoziţia au reuşit, mai nou, în mod cu totul salutar, să-şi îngroape securea războiului, să-şi depăşească disensiunile şi să facă o joncţiune ce părea utopică nu mai departe de acum câteva luni.

Românii ar avea la rândul lor nevoie ca de aer nu doar de unitatea dreptei, ci, în genere, de coeziune şi respect mutual, nu însă de extremisme sau antioccidentalism. Mai e nevoie de conştiinţă istorică, precum şi de aderenţa clară şi categorică la alianţe şi la valorile democraţiei. Căci, până la urmă, oricâte erori grele ar comite, oricâte bătălii ar pierde, oricât de uituce ori trufaşe ar fi, în oricâte capcane ar mai aluneca, din războaie învingătoare ies totuşi, întotdeauna, democraţiile...