Raportul dintre gospodină şi cârpa ei de praf

Subiectul a crescut în relevanţă în contextul noului proiect de lege, promovat de către vicepreşedintele democrat-liberal Adriean Videanu, care doreşte întărirea colaborării dintre Biserică şi Stat în special în domeniul asistenţei sociale.

Convingeri sau doar interese?

În ciuda prezenţei în guvernul Boc a lui Daniel Funeriu, un ministru cu opţiuni antagonice creştin-democraţiei, la Institutul de Studii Populare s-a vorbit despre necesitatea susţinerii politice a colaborării dintre Biserică şi Stat.

Bogdan Tătaru-Cazaban, consilierul prezidenţial pentru cultură şi culte, a insistat să se menţină în domeniul teoretic al problemei, accentuând că discuţia despre raportul religie-politic aparţine unei judecăţi a valorilor şi nu unei judecăţi a faptelor:

“Eu sunt de părere că acţiunea politică şi funcţionarea democraţiei nu îşi pot atinge finalitatea proprie dacă nu exprimă convingeri. O democraţie strict procedurală, în care acţiunea politică nu reflectă convingeri, este o democraţie sortită să-i dezamăgească pe cetăţenii care ar dori să participe la ea şi ar dori ca participarea lor să aibă efect”.

Această dezamăgire s-a cristalizat deja la suprafaţa societăţii româneşti şi reprezintă un simptom al vidului moral prezent în rândul politicienilor români.

Relaţia dintre politicianul român şi religie a fost comparabilă în ultimii ani cu cea dintre gospodină şi cârpa ei de praf: utilă în lustruirea electorală a unui anumit grup de votanţi, ignorată în momentul alegerii celor care sunt aşezaţi în fruntea bucatelor.

“Inconsecvenţa acţiunii politice denotă de fapt o carenţă de reflecţie şi de asumare. Nu te poţi comporta strict contextual în raport cu relaţia dintre teologic şi politic, dintre Stat şi Biserică. E nevoie ca acţiunile tale să aibă o succesiune, o continuitate şi o coerenţă, care denotă adeziunea la anumite valori şi opţiunea prealabilă”.

Desigur Bogdan Tătaru-Cazaban vorbeşte aici despre o autentică şi intimă opţiune creştină.

Proiect comun, nu subvenţionare

Identificând corect incoerenţa dintre acţiunea politică şi convingerea creştină vocal asumată de către politicieni, Bogdan Tătaru-Cazaban a vorbit despre cooperarea stat-biserică ca despre un act bazat pe un obiectiv împărtăşit: construirea binelui comun:

“Principiul cooperării este justificat de această participare la binele comun. Statul, societatea având o anume opţiune politică majoritară, acordă prin Stat, care este aici un instrument, nu un sprijin comunităţilor religioase pentru că doreşte să le dezvolte, ci cheamă în felul acesta comunităţile religioase la un proiect de solidaritate, la un proiect social comun. Pentru că se bazează pe expertiza lor, pe zone în care aceste comunităţi religioase au o expertiză pe care Statul prin formele sale nu o acoperă. Cooperarea, care înseamnă şi sprijin financiar, nu este o subvenţionare a comunităţilor religioase, ci o chemare a lor în virtutea participării la acelaşi obiectiv politic, la solidaritate cu un proiect de societate”.

Un construct teoretic ideal şi funcţional dar, vai, atât de îndepărtat de realitate.

Păsările rare de care avem nevoie

Dorind să întărească colaborarea dintre Stat şi Biserică, democrat-liberalii nu au nevoie în prezent de constructe ideologice, întrucât atât clericatul cât şi o bună parte din ierarhia politică este convinsă deja de valorosul quid pro quo zămislit prin noul proiect legislativ.

Adevărata problemă a democrat-liberalilor este una de comunicare, întrucât condiţia primă invocată de Bogdan Tătaru-Cazaban, şi anume existenţa convingerilor premergătoare actului politic, este pusă public sub un mare semn al întrebării.

Politicianul cinstit şi preotul altruist sunt păsări care zboară rar în spaţiul public românesc. Fără prezenţa vizibilă a acestor doi actori principali (şi sperăm că ei chiar există), elegantul construct teoretic al parteneriatului Stat-Biserică va eşua în a fi o justificare pentru jocurile din categoria “scarpină-mă ca să te scarpin şi eu pe tine”.

Autor: Vlad Mixich
Redactor: Ovidiu Suciu