Ratificarea decăderii

Curtea Constituţională a publicat motivarea deciziei sale de a respinge contestaţia guvernului privitoare la angajarea preşedintelui Traian Băsescu în campania electorală a PMP. În litera strictă a textelor de lege, decizia Curţii pare justificată. Cu toate acestea, argumentaţia e decepţionantă. În linii mari, judecătorii au apreciat că preşedintele poate „în virtutea legitimităţii sale” să facă şi să spună orice câtă vreme aceste gesturi nu au un caracter decizional aflat în conflict cu alte instituţii.

Iată o frază relevantă: „exercitarea de către Preşedinte a unui rol activ în viaţa politică şi socială a ţării nu poate fi caracterizată ca un comportament contrar Constituţiei”. Fraza aceasta scrisă cu ocazia suspendării Preşedintelui din 2007, când era vorba de cu totul altceva, a fost pur şi simplu reciclată şi adaptată abuziv la noua situaţie. Pe atunci Preşedintele critica funcţionarea unor instituţii ale justiţiei şi nu cruţa nici Curtea Constituţională, dar acţiunile sale aveau o legătură directă cu rolul său constituţional. Dacă nici preşedintele nu critică CSM-ul (cum se întâmpla pe atunci) atunci cine să-l critice?

Dar acestea sunt întâmplări vechi care nu mai au nicio legătură cu chestiunea la ordinea zilei. Poate un preşedinte să adopte un comportament partizan anunţând ostentativ că favorizează un anumit partid politic aflat în campania electorală? Curtea Constituţională ne spune că preşedintele poate face acest lucru câtă vreme nu tulbură buna desfăşurare a alegerilor. Iar în final îşi declină de fapt orice responsabilitate , anunţând că nu intră în atribuţiile sale să emită o decizie prin care să vorbească fără echivoc despre participarea unui preşedinte la campaniile electorale.

Asistăm la ceva mai grav decât pare. Viaţa politică în întregul ei a decăzut foarte mult, iar Curtea Constituţională a ratificat pur şi simplu această stare de fapt. Conduita părtinitoare a preşedintelui, care a abandonat rolul său înalt pentru a deveni un actor politic amestecat în mulţime, subiectiv şi discreţionar ca toţi actorii politici mărunţi, a devenit normă. De aici înainte nu doar că nu mai există recurs, dar nu mai există niciun reper. Totul este de aici înainte posibil. Cineva remarca, pe bună dreptate, că partizanii preşedintelui Traian Băsescu se bucură astăzi prosteşte, căci mâine viitorul preşedinte, care cel mai probabil le va fi adversar, ar putea duce subiectivismul şi conduita discreţionară la extrem. Ca mai mai mereu, actorii publici din România suferă de miopie şi nu văd decât la doi paşi în faţa lor.

Se vede încă odată cât de important ar fi fost ca judecătorii Curţii Constituţionale să fi reuşit să se ridice la un etaj mai înalt al gândirii juridice şi politice. Monarhia îşi găseşte reperele în propria tradiţie şi în originea divină, dar democraţia republicană nu se poate întemeia decât pe propriile practici şi pe efortul permanent de reflecţie. Democraţia se fundează aşadar în fiecare zi, dar dacă cel mai înalt for de reflecţie politico-juridică se complace în conivenţe joase şi argumentări de conjuctură, riscul prăbuşirii este real.

Dacă viaţa publică abandonează cu totul criteriul obiectivităţii şi fair play-ului, pe care preşedintele republicii ar trebui să-l întrupeze în cel mai înalt grad, democraţia va deveni o junglă în care grupurile politice se vor vâna reciproc, fără nicio regulă.