Regionalizare şi lecţia istoriei

La reuniunea Comitetului Executiv Naţional al PSD, care are loc la un hotel din Mamaia, Victor Ponta a făcut o declaraţie care surprinde într-o oarecare măsură: ”proiectul cel mai important din această toamnă - proiect politic, guvernamental şi parlamentar - îl constituie declanşarea efectivă a procesului de descentralizare şi de pregătire a regiunilor".

Primul ministru a anunţat intenţia sa de a modifica Legea 315/1998 privitoare la regiunile de dezvoltare şi de a defini regiunile ”chiar înainte de a primi statutul constituţional”. Anunţul a surprins în măsura în care proiectul regionalizării părea că intră în impas şi că va fi amânat. Liberalii nu au părut să manifeste prea multă energie în această direcţie, opoziţia a pus obstacole de toate felurile, iar UDMR a avertizat că nu va acccepta ca spaţiul locuit tradiţional de secui să fie împărţit între regiuni diferite. Să ne amintim că preşedintele Băsescu a eşuat în 2011 în tentativa sa de reformă administrativă tocmai din cauza opoziţiei UDMR. Oricât de divergente ar fi grupurile politice din sânul maghiarimii la capitolul acesta ele au vorbit mereu cu o singură voce. La toate acestea s-au adăugat disputele cu miză mică legate de influenţele locale care au bruiat o dezbatere serioasă despre reforma teritoriului.

Dar o dezbatere a fost totuşi iniţiată şi a produs rezultate care ar pretinde să fie mai bine cunsocute. De exemplu în zilele de 30 şi 31 mai 2013 s-a desfăşurat la Iaşi o conferinţa internaţională organizată în cooperare de Societatea de Studii Istorice din România (Iaşi) şi Centrul de Studii asupra Comunismului şi Postcomunismului din cadrul Facultăţii de Istorie a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iaşi, Centrul Cultural German din Iaşi, Centrul de Informare DAAD Bucureşti, DAAD Alumni Club Iaşi, cu sprijinul Fundaţiei Friedrich Ebert România.

Nu putem face un rezumat, dar putem realiza un montaj din câteva extrase semnificative :

”Analiza noastră doreşte să atragă atenţia că folosirea economicului ca unic argument pentru trasarea unor noi regiuni ale României, cu ignorarea factorului istoric şi identitar, poate duce la defavorizarea unor zone dar şi la alienarea moştenirii culturale. ” Dr. Paul Nistor, Institutul de Istorie „A.D. Xenopol”, Iaşi Moldova de Sud – „Teritoriu de graniţă” cu viitor incert.

”În competiţie cu alte proiecte de organizare administrativă a noului stat, (România Mare după 1918) liberalii au structurat un model administrativ mai curând ideologic, legat de proiectul lor privind societatea românească, bazat pe centralism francez de secol XIX, pe voluntarism guvernamental în controlul şi orientarea specifică a resurselor şi, finalmente, pe crearea naţiunii române. (...). În discuţia lor, liberalii au minimalizat aspectele raţionale, sub raport civic sau economic, ale organizării administrative, plasând totul în spaţiul identitar al naţiunii.” Dr. Ovidiu Buruiană, Universitatea „Al. I. Cuza”, Iaşi, Liberalii români şi organizarea administrativă a României Mari.

”Ajunşi la guvernare după o decadă liberală a primului deceniu interbelic, naţional ţărăniştii au încercat să pună în practică una din promisiunile electorale majore: descentralizarea administrativă. Considerând că „centralizarea excesivă” practicată de liberali a constituit o cauză majoră a actelor de corupţie şi a stagnării dezvoltării regionale, PNŢ a încercat să delege multe din atributele ministerelor către organisme regionale, înfiinţând Directoratele ministeriale locale”. Dr. Cătălin Botoşineanu, Arhivele Naţionale, Iaşi , PNŢ şi încercarea de descentralizare a administraţiei interbelice. Directoratul Ministerial VI Moldova.

”Memoriile, scrisorile, opiniile exprimate de-a lungul perioadei interbelice de pe poziţii regionaliste aveau ca leitmotiv ideea că regiunile – în special Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş, Bucovina şi Basarabia – fuseseră constant desconsiderate prin centralizare, prin nerespectarea tradiţiilor şi concepţiilor specifice, că iniţiativele regionale, locale se atrofiau”. Dr. Dorin Dobrincu, Institutul de Istorie „A. D. Xenopol”, Iaşi Regionalism contra centralism în România interbelică. Memorii, proiecte, acţiuni.

”Stabilirea limitelor şi a centrelor de decizie regională trebuie să excludă criterii pur geometrice sau, cu atât mai mult, derivate din interese politice. Identificarea, în analizele propuse, a unui eşalon superior de centre cu potenţial regional cert, demonstrează importanţa memoriei spaţiale, încă vie, în pofida centralizării excesive”. Prof. dr. Ionel Muntele, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, Regiunea geografică – suport al structurilor teritoriale.

”Dacă nu vrem ca regionalizarea să se soldeze cu un eşec, să devină o nouă formă fără fond care ignoră realităţile, va trebui să construim regionalizarea pe singurul fundament solid, cel constituit de-a lungul secolelor şi reflectat prin ariile culturale specifice ale ţării. Regionalizarea fără regionalism este doar un act politic voluntar, preţul căruia va fi plătit de copiii şi nepoţii noştri. Elek Szokoly Liga „Pro Europa”, Târgu Mureş Conştiinţa identităţii regionale – motor al dezvoltării durabile.

”Toate reformele administrative din epoca modernă au reprezentat, pe de o parte, tendinţa statului de a restrânge autonomia unităţii administrative, iar pe de altă parte, încercarea comunităţilor de a-şi apăra instituţiile şi autonomia în raport cu statul centralizat ”. Prof. dr. Cornel Sigmirean, Universitatea „Petru Maior” din Târgu Mureş, Regionalism şi autonomie în istoria Transilvaniei.

”Conceptul de regiune istorică nu reprezintă o simplă proiectare a spaţiului fizico-geografic, ci denumeşte o entitate cognitivă a acestuia. Un spaţiu geografic poate deveni regiune doar în măsura în care este perceput şi tratat ca entitate teritorială. Imaginarea spaţiului este strâns legată de locuri ale memoriei (lieux de mémoire), care îndeplinesc un rol simbolic.”Daniel Ursprung, Universitatea din Zürich, Regiuni istorice ca locuri ale memoriei: Ţara Românească pe harta cognitivă.

Un lucru se poate desprinde de aici cu mai multă claritate: regionalizarea nu poate fi trasată voluntarist din cabinetele unui minister bucureştean fără să se ţină seama de istoria şi de geografia afectivă a ţării, de ataşamentele concrete şi de conduitele umane devenite reflexe, după cum nu poate ignora nici faptul că memoria regiunilor istorice s-a estompat foarte mult în anumite zone şi că ea nu mai joacă un rol semnificativ. Rămâne loc destul aşadar şi pentru imaginaţie, voinţă politică şi calcul strict economic.