Revoluţia şi neîncrederea generalizată

Preşedintele care tăcea vorbeşte. Acum vorbeşte de nu se mai opreşte. Căci, la Cotroceni, s-au înşirat la rând spre a sta la taclale prea mulţi ex- turnători, ex-securişti, ex şi post-postcomunişti care au mâncat cretă, ca lupul din poveste, spre a se da reprezentanţi "legitimi". Ai cui? Păi cum ai cui? Ai naţiei, ţărişoarei, ai liberalismului şi ai revoluţiei! Desigur.

Apoi nu se mai opreşte şi fiindcă taifasul nu are cum să fie suficient într-un moment în care strada face legea. Aşa că strada s-a lăsat invitată la discuţii chiar şi ea. Preşedintele a simţit la rândul său acut nevoia să arate că-aude vocea maselor. Dar cum nu poţi transporta poteca, aleea, uliţa, şoseaua ori piaţa în totuşi limitatul palat de la Cotroceni,s-a lansat străzii o indefinită invitaţie in corpore.

În consecinţă, era imposibil ca, la discuţii fără o finalitate prea serioasă, căci oare cum poţi vorbi cu noimă cu sute şi mii de autoreprezentanţi, când mai trebuie să bei şi o cafea, ori să vizitezi toaleta, să nu se înfiinţeze exponenţi incerţi şi dubioşi ai unei societăţi civile cum nu se poate mai controversate.

Sigur, e bine, chiar foarte bine că preşedintele, asupra căruia se îndreaptă în aceste zile ochii tuturor, se arată disponibil pentru dialog. Ce poate fi mai util într-o democraţie aflată în criză decât dialogul? Dar, mă îndoiesc că această disponibilitate va putea înlătura neîncrederea, cuvântul de ordine şi dezordine actual.

Căci o vastă neîncredere a cuprins poporul român. Nimeni nu mai poate propune nimic fără să devină instantaneu suspect. Orice recomandare de bun simţ iscă pe loc o cascadă uriaşă de ironii şi bănuieli, o Niagara de suspiciuni şi învinuiri la adresa „acoperiţilor din presă” şi a „ofiţerilor din justiţie”, de recriminări contra "agenţilor" şi "agenturilor", "masonilor" şi "iluminaţilor" interesaţi să vândă ori să cumpere ţara.

Acuzele se înteţesc şi se transformă într-un funest tir de baraj, la care participă, trăgând din toate ţevile, toţi mizantropii aflaţi în luptă pe viaţă şi pe moarte cu toţi ceilalţi. Am auzit oameni de bine afirmând că refuză să mai participe la revoluţia serală de frica diversioniştilor.

Teama de manipulare i-a cotropit deci şi pe oamenii cu mintea întreagă. În rândul celorlalţi nebunia s-a extins cu acceleraţia unui tren de mare viteză. Acum pare că domneşte irepresibil o paranoie ubicuă, intratabilă, iremediabilă.

În fapt, revoluţia Colectivă nu e doar expresia unui dor sincer şi firesc de curăţare a corpului politic de corupţie, ci, nu în ultimul rând, şi un manifest al exasperării generate, inconştient, de această imensă şi omniprezentă lipsă de încredere. Una, afectând în primul rând, neîndoielnic, clasa politică, dar şi ansamblul societăţii româneşti. În care, din nefericire, e legiune numărul românilor incapabili să se încreadă până şi-n ei înşişi, necum în alţii. Unde s-a ajuns? La balamuc.

Ceea ce nu înseamnă că n-ar mai exista români cu scaun la cap. În mod curios, circulă pe net scrisoarea de maxim bun simţ al unui erou de la Colectiv, care, deşi i s-a revendicat masiv prezenţa la discuţiile de la Cotroceni, şi-a declinat, modest, compatibilitatea, cerând să nu se înlocuiască o serie de incompetenţi cu altă serie de incompetenţi.

Ceea ce i-a adus, cred, un val de simpatii. După care, însă, „în spiritul respectului faţă de democraţie şi de simbolurile” ei, tot el a anunţat că se duce totuşi unde n-ar fi avut ce căuta din unghiul adecvării. Acest ultim anunţ nu va avea cum să nu işte amare zâmbete condescendente, să genereze comentarii nu tocmai binevoitoare.

Ce facem în contra aporiei? A inconvenientului de a avea competenţi ce nu se bagă şi incompetenţi ce clamează să li se acorde un credit şi nemeritat şi de nefurnizat? Realizăm că excesul de îndoieli va sfârşi prin a compromite revoluţia decenţei, riscând s-o transforme într-o bătălie frarticidă, pierdută din avans?

Înţelegem oare că scufundarea într-o maree de dubii nu poate conveni nici libertăţii şi democraţiei, nici unei societăţi al cărei scop imediat, util, benefic e să-şi reinventeze statul, eliminând corupţia spre a edifica unul de drept, solid?

Dar unde, cum, cu ce să începem să contracarăm pericolul? Păi simplu, arătându-ne încrederea. De pildă că revoluţia poate învinge. În ce mă priveşte sunt convins de această eventualitate. Condiţia esenţială, am spus-o şi-o repet, e ca, înainte de a fi confiscată de extremişti şi de corupţi, mişcarea să rămână paşnică şi democratică şi să izbutească să-şi găsească lideri destul de articulaţi, inteligenţi, moderni şi ataşaţi liberalismului autentic, pro-occidental, ca să fie capabili să formuleze şi să impună recomandări nu numai bune, ci şi clare, concrete, limitate.

Dar nu ajunge întru evacuarea bramburelii generale. Avem nevoie nu doar de încredere în abstracţiuni, ci şi în oameni în carne şi oase. Dar eu? Eu am? Eu am.

Sunt conştient, desigur, că voi stârni suspiciuni ample şi poate chiar fără de leac făcând ce fac. Dar tot îmi voi articula încrederea nu doar în maturitatea politică a poporului român, (şi în capacitatea sa de a alege chiar dacă, aşa cum ar fi bine, se dizolvă parlamentul chiar acum) ci şi în reprezentanţii acelei societăţi civile adevărate care au arătat nu o dată în trecut că ştiu cum trebuie promovate democraţia, libertatea şi statul de drept în România şi Republica Moldova.

Cine sunt aceşti oameni şi organizaţiile lor minunate în care am eu încredere? Sunt oameni, experţi, cercetători şi ziarişti precum Andrei Cornea, Laura Stefan, Sorin Ioniţă, Cristi Ghinea, Ana Otilia Nuţu, Cristina Guseth şi organizaţii precum Freedom House, Centrul pentru Politici Publice, Expert Forum, etc, etc. Lista nu e defel completă. Din lipsă de timp şi de spaţiu din păcate nici nu o pot completa.

Dacă revoluţia vrea să câştige, cred sincer c-ar trebui să acorde acestor oameni şi altora ca ei încredere. Iar ea să fie mutuală.

Solicit rezolvarea cuadraturii cercului? Poate. Am însă şi o latură mistică. Cred sincer, că dacă ne punem la muncă memoria, apelând la oleacă de inteligenţă, de bunătate a inimii şi de patriotism poate nu ne va fi excesiv de greu. Debutul revoluţie decenţei e prea frumos ca să rămână singur la părinţi. Hai să-i facem revoluţiei şi copii frumoşi! Nu vom putea decât cu dragoste. Şi, evident, cu-ncredere în noi şi-n voi.