1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Revoluţia de catifea a românilor la răscruce

Petre M. Iancu
2 februarie 2017

Încotro o va apuca de aici încolo ceea ce ar putea fi o revoluţie de catifea românească? Protestelor le trebuie urgent o conducere inteligentă, onestă şi articulată, care să le apere de provocări şi deturnări.

https://p.dw.com/p/2WqPo
Rumänien Proteste gegen Korruption & Ausschreitungen in Bukarest
Imagine: Getty Images/AFP/D. Mihailescu

Ieşirea în stradă a unei disciplinate jumătăţi de milion de oameni, sfidând gerul năprasnic, diversiunile politice şi subminarea protestelor de către propagandişti manipulatori înstăpăniţi peste televiziunile oligarhiei, ori, pe alocuri, prin provocatori coordonaţi, nu se mai poate califica drept simple proteste de stradă. Dar ce anume sunt? Şi ce anume vor deveni?

Recent, Alina Mungiu Pippidi se mira de pulsiunile unui popor chipurile " cinic şi plictisit", protestând (brusc) la doar câteva luni după ce a admis, prin absenteism, victoria PSD în alegeri.  Potrivit ei, "Războiul civil pe care îl vedem nu e despre integritate, foloseşte doar pe unii oameni care cred în ea şi face praf democraţia şi statul de drept. Cîştigătorii alegerilor vor să fie deasupra legii. Pierzătorii vor să le cîştige la masa verde”.

Aiuritoarea declaraţie merită analizată nu atât psihologic, în cheia unor frustrări narcisiste, cât şi sociologic. Realitatea  este că, la alegeri, electoratul, neprovocat direct, s-a comportat firesc, deşi uşor iraţional şi imprudent, optând pentru a lua distanţă de localurile de vot, ori de a accepta, majoritar, promisiunile hiperatrăgătoare ale câştigătorilor.

Pippidi se mai întreabă de ce românii n-au afişat acelaşi zel revoluţionar când ea şi alţi intelectuali i-au chemat să iasă în stradă în faze de vădită încălcare a spiritului legilor româneşti. Intuitiv, răspunsul pare simplu. Pentru că n-au simţit că li se fură ţara şi viitorul, distrugându-li-se, cu tot cu legiferarea traseismului primarilor de pildă, însăşi democraţia. Atunci, lumea liberă, atacată de putinismul masiv subestimat, nu o dată, de Alina Mungiu Pippidi, era încă intactă, mulţi români sperând că vestul va constrânge puterea dâmboviţeană să renunţe la derapaje. Azi, mulţi români consideră că, într-o lume şi Europă marcate de tendinţe centrifugale, populiste şi antidemocratice, nu se mai  pot baza decât pe ei înşişi spre a-şi salva democraţia.    

În fapt, mulţi simt sau intuiesc că are loc o confruntare civilizatorie. Se ciocnesc două culturi, două sisteme politice, două direcţii antagonice. De o parte borfaşii totalitari. Organizaţi în grup infracţional, hoţii şi-au capturat partidul şi ţara, luând întregul popor ostatic al unei tentative nu doar de a dezincrimina abuzul în serviciu. Nu doar de a legifera furtul. Nu doar de a ucide lupta împotriva corupţiei. Ci al unei încercări de aruncare în aer a edificiului statului de drept, întemeiat pe separarea puterilor şi o justiţie autentică.

De cealaltă parte a baricadei s-au aliniat sutele de mii de protestatari, aflaţi, sufleteşte, alături de un preşedinte sistematic atacat de oligarhie şi constrâns să nu-şi abandoneze integral rezerva de numeroase reguli scrise şi nescrise. În această situaţie, protestatarii, alcătuiţi în bună parte din oameni care gândesc, iar nu din descreieraţi masificaţi, se zbat într-o amplă dilemă. Cu toţii ştiu clar că nu vor şi nu acceptă să li se fure ţara, justiţia şi democraţia, laolaltă cu viitorul copiilor lor.  Doresc deci, fierbinte, abrogarea celor două OUG-uri. Dar prea puţini sunt în stare să desluşească limpede cine sunt şi încotro e bine s-o apuce, încotro e util să-şi dirijeze protestul şi ce anume, concret, ar fi de făcut.

Altfel spus, lipsite de-o conducere politică, protestele, catalizate în bună parte de mefienţă faţă de clasa politică, riscă să ajungă în derivă. Căci nu tuturor le este clar că reprezintă poporul şi că se află, în fapt, în plină mişcare revoluţionară, la capătul căreia se va decide în ce măsură România va continua să păşească pe drumul european al democraţiei liberale şi a statului de drept, ori se va putiniza şi kaghebiza în ritm alert. În consecinţă, unii consideră că e bine să gândească procedural şi legalist, insistând că e o pierdere de vreme impardonabilă să se ceară demisia guvernului, de vreme ce important e ca executivul să fie obligat să-şi revoce deciziile şi să-şi abroge ordonanţele. Pare logic. Dar e?

În ce măsură avem de-a face oare cu o confruntare sistemică? Iar dacă e sistemică, oare ce tactici să se aplice, dincolo de continuarea, până la victorie, a protestelor în masă? Cum să se definească victoria? Şi în ce măsură e nevoie oare de anularea unor ordonanţe anticonstituţionale? Nu sunt ele nule şi neavenite din capul locului? Şi pot fi luate în serios ordinele, ordonanţele şi actele normative emise de un grup infracţional, doar pentru că se află la guvern şi-a încercat să se pună la adăpost de lege prin ordonanţe care favorizează delincvenţa şi delictul? Dacă hoţii şi trădătorii de ţară nu populează "ocnele de sare" ci sunt la guvernare, mai poate fi considerat acest guvern legitim şi legal? Nu e oare mai normal să se măture de la putere un astfel de grup?

Dar cum? Prin mijloace paşnice, desigur, ca să nu se iasă din paradigma revoluţiei de catifea, dorite, în mod vădit, de sutele de mii de protestari din marile oraşe ale ţării. Dar prin ce instrumente şi în baza cărei strategii şi tactici suplimentare demonstraţiilor? O grevă generală? Printr-o demisie în bloc din parlament care să forţeze alegeri anticipate? Iată întrebări grele, care-şi aşteaptă răspunsul. Or, cât timp protestele nu se structurează şi nu-şi conferă un soi de Carta 77, o conducere capabilă şi responsabilă, articularea lor e dificilă, dacă nu de-a dreptul imposibilă. E timpul, ca împreună cu minţile cele mai luminate dintre protestatari, preşedintele să se articuleze şi să arate naţiunii ce ar fi de făcut.