Revoluţie la Vatican

”Inspiraţi” poate de o operaţiune de mistificare de proporţii, devoalată de Mihai Pacepa şi de coautorul Ronald J. Rychlak, al cărţii ”Dezinformare”, nu puţini l-au acuzat pe cardinalul Pacelli, devenit în 1939 papa Pius al XII-lea, de o crimă abominabilă. În speţă, de complicitate la Holocaust.

În timpul exterminării de către nazişti şi aliaţii lor fascişti a 6 milioane de evrei europeni, Pius al XII-lea a refuzat să-şi ridice glasul spre a condamna expressis verbis genocidul antievreiesc.

De la începutul anilor 60 încoace, urmările acestui refuz s-au discutat controvers. În siajul unei piese de mare succes, intitulată ”Locţiitorul”, a dramaturgului german Rolf Hochhuth, s-a dezbătut intens posibilitatea şi probabilitatea ca mulţi evrei căzuţi în cursa exterminatorilor nazişti să fi fost salvaţi, dacă papa şi-ar fi ridicat glasul în apărarea lor. S-a pus întrebarea dacă, osândind fără drept de apel crima nimicirii cu mic cu mare, cu tot cu copii, femei şi bătrâni, a evreilor, doar pentru ”vina” de a fi evrei, Papa nu i-ar fi determinat pe mulţi asasini creştini să se abţină de la efortul lor genocidal. 

În apărarea lui Pius al XII, Vaticanul şi varii experţi catolici, între care Ronald Rychlak au susţinut  că, Papa n-ar fi crezut în posibilitatea lui de a ajuta, printr-un apel explicit în favoarea evreilor. Şi că, păstrând tăcerea, ar fi reuşit să salveze sute de mii de evrei, adăpostiţi în bisericile şi mânăstirile italiene. Pare clar că Papa s-a temut să se articuleze explicit. Dar de ce a hotârât cum a hotărât?

Din simplă laşitate? Din laşitate "satanică", aşa cum a pretins Hochhuth? Sau din calcul, fie şi greşit? A fost oare el cel care a ordonat ajutorarea unora din evreii ameninţaţi? În contra lui, naraţiunea progresistă afirmă că Pius ar fi fost nu doar un anticomunist visceral, ci şi un simpatizant al naziştilor. Şi un antisemit. 

Cert e că Vaticanul a salvat un apreciabil număr de evrei. Cum e virtual sigur că, după război, Biserica i-a ajutat pe mulţi criminali de război nazişti să scape de justiţie, fugind în America de Sud, ori în ţările arabe care, inspirate de muftiul Ierusalimului, al Husseini, se pregăteau să-i extermine pe evrei, după invazia armatelor lor în Ţara Sfântă, pe modelul masacrului comis la Hebron, acum 90 de ani.

Ştia Papa de ajutorul oferit de Biserica Romano-Catolică criminalilor nazişti şi fascişti? Şi cum se implicase el personal, anterior, în operaţiunile de salvare a evreilor?

Iată chestiuni peste chestiuni de clarificat. Date fiind toate aceste necunoscute, procesul sanctificării lui Pius al XII-lea a inflamat spiritele şi a generat revendicarea, tot mai insistentă, a deschiderii arhivelor Sfântului Scaun spre a se desluşi misterul celor petrecute. Or, Vaticanul a refuzat decenii la rând să ofere istoricilor evrei şi neevrei acces la secretele arhivelor sale. Care ar putea limpezi, între altele, şi atitudinea lui Pius faţă de sovietici. Care, în loc să elibereze ţările central şi esteuropene, le-au cotropit şi comunizat, distrugându-le elitele şi speranţele unui viitor în libertate şi demnitate.

În cauză sunt aproximativ o sută de mii de documente, însumând circa un milion de pagini, toate digitalizate, conţinând, mai ales, însemnările Papei. Plus alte şase arhive, cu milioane de documente privind, între altele, relaţiile externe ale Bisericii Romano-Catolice. Va avea loc, prin urmare, o muncă aproape sisifică de examinare, analizare, comparare şi interpretare în detaliu şi de ansamblu a acestui uriaş munte de documente acoperind cele două decenii ale controversatului pontificat.

E importantă această muncă laborioasă, care va dura mulţi ani? Pentru istorie şi memorie, ca şi pentru clarificarea controverselor alimentate de varii campanii de dezinformare negaţioniste şi totalitare e esenţială. Merită, incontestabil, felicitat altfel mult criticatul papă Francisc pentru curajul de a dispune actul revoluţionar al împuternicirii istoricilor îndrituiţi să obţină în fine, după o aşteptare virtual interminabilă, accesul neîngrădit la arhivele Vaticanului.