„România în cârje” - Cronică teatrală

“Vreţi un spectacol cu poveşti romantice şi lacrimogene? Nu veniţi aici!
Vreţi o comedie drăguţă şi călduţă care să vă adoarmă? Rămâneţi acasă cu televizorul! Vreţi un spectacol snob şi preţios? Aţi greşit adresa!
Vreţi să aflaţi ce mai e nou? Vă interesează un spectacol care să vă privească personal? Cinci dramaturgi noi v-au studiat şi au scris pentru voi cinci piese care nu s-au jucat niciodată. Aveţi curajul să vedeţi ce au gândit? Vă aşteptăm! »

Sunt cuvintele regizoarei Ana Mărgineanu, care se pot citi pe cartea poştală promoţională a spectacolului Teatrului Mic «89, 89, …fierbinte după ’89» care e şi realizatoarea scenariului, după texte de Ştefan Caraman, Peca Ştefan, Petre Barbu, Paul Cilianu şi Călin Blaga. De când a avut loc premiera, cu cinci ani în urmă, spectacolul se joacă neîncetat cu sala plină. Mai mult, în anul 2004 a câştigat Marele Premiu la Festivalul de dramaturgie de la Timişoara, Premiul Special al Juriului la Festivalul de dramaturgie Contemporană de la Braşov, precum şi premii pentru cei mai buni actori, acordate lui Coca Bloos şi Gheorghe Visu.

Ce ne facem cu România de astăzi?

Piesa este un spectacol ieşit din liniile tradiţionale. Distanţa scenă-public dispare nu numai prin aşezarea actorilor în mijlocul publicului, dar şi prin permanenta provocare a spectatorilor de a participa la problema pusă de spectacol: „Ce ne facem cu România de azi? Unde ajungem dacă mai continuăm aşa? Cum a fost cu putinţă?” Sigur că a fost, atâta vreme cât anul de graţie „89” a devenit număr folosit pentru sex-telefon, limba română s-a golănit şi vulgarizat, democraţia şi libertatea sunt prost înţelese de cei mai mulţi.

Un semnal de alarmă

Spectacolul Teatrului Mic e un semnal de alarmă. O oglindă ţinută riguros în faţa spectatorului: Uită-te bine! Ce vezi? Cum arată România de azi? O hartă tricoloră aplicată pe chiloţeii unei Marlyn Monroe sui-generis care ne cântă şlagărul liniei fierbinţi de telefon - 89,89. Ce este democraţia? Dar libertatea? Libertate e şi pe scenă! Că ne şochează sau nu. Actriţa oferă sânii spre a fi palpaţi de spectatori. Dar din joaca auto-ironică, propusă inţial, spectacolul intră într-o analiză profundă a românului post-decembrist, aşa cum e el, din punct de vedere social, emoţional şi moral. „Crâmpeie din viaţa cotidiană” se perindă prin faţa spectatorilor: nostalgici nemulţumiţi, conflicte familiale - soţ-soţie, părinţi-copii, taţi rataţi, neputiicioşi şi agresivi, tineri fară studii ahtiaţi după bani şi „merţane”, sau care, speriaţi de viitor, vor să părăsească ţara. Limbajul e dur, în anumite scene voit vulgar, dar oare nu e asta limba română care ne cutremură pe toţi şi pe care o auzim în România zi de zi pe stradă, ba chiar şi la televizor? Poate dacă o auziţi şi pe scenă o să vă fie mai clar, ne spun autorii spectacolului. „Uite, scrie în text. Eu nu fac decât să interpretez” ne spune Coca Bloos, arătându-ne paginile de text şifonat.

Dar nu e totul pierdut, a rămas încă multă omenie şi iubire. Ultimul episod e o confruntare a dragostei cu dragostea. O tânără pereche locuieşte împreună cu o bunică invalidă şi decrepită într-un apartament. Nici dragoste nu pot face în voie, căci bunica intră peste ei în cameră, pe un scaun cu rotile, mută si cu privirea pierdută. Tânărul vrea să-şi ia iubita şi să părăsească ţara. Dar ea nu poate. Deşi îl iubeşte. Cui rămâne bunica? Tocmai i-a facut spumă de cireşe, „să-şi aducă aminte”...

La sfârşitul spectacolului toţi actorii apar pe scaune cu rotile, înlemniţi şi trişti sugerând încă o dată România anchilozată şi resemnată.

Coca Bloos, Gheorghe Visu, Maria Ploae, Isabela Neamţu şi Cristian Iacob au pus în joc toată virtuozitatea şi măestria profesională, îmbinând monologurile, jocul cu publicul şi scenetele propriuzise într-un tot impecabil realizat de regizoarea Ana Mărgineanu.

Pentru publiul din diaspora care nu are ocazia să frecventeze spectacole de acasă din dramaturga românească contemporană, multe din ele chiar devenite de-a dreptul manifeste, spectacolul Teatrului Mic „89, 89.... fierbinte după ’89” e o provocare de a ne da jos „ochelarii roz” de pe nas şi de a vedea lucrurile aşa cum sunt.