1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

România eminamente politică

George Arun27 iunie 2007

Pare tot mai evident că în România de azi nu mai au loc decît politicienii. Şi clienţii lor, desigur, de la oligarhia financiară pînă la ultimul agent electoral din ultimul cătun uitat de lume.

https://p.dw.com/p/B8Jh

În România eminamente politică sînt şi vor fi tot timpul locuri vacante pentru tinerii arivişti care vor să facă politică. Mai exact, să facă parte din breasla politicienilor. Ceea ce nu se întîmplă în universităţi, în instituţiile de cultură, în spitale, în şcoli etc. , unde porţile sînt închise pentru tinerii profesionişti cu studii aprofundate, cu doctorate la universităţi europene şi americane, şi mai ales cu dorinţa de a pune piatră pe piatră în domeniile lor, într-o ţară care nu îi acceptă decît ca cetăţeni anonimi, dar nu şi ca profesionişti.

Aici cred eu că este cheia problemelor majore cu care se confruntă România de 17 ani încoace. Se vorbeşte curent despre neprofesionalism, dar nu vedem cauzele şi nu căutăm soluţiile. Personal nu cred că avem o aşa mare lipsă de profesionişti, în orice domeniu, chiar şi în politică. Numai că profesioniştii nu sînt îndeobşte acceptaţi, darămite sprijiniţi şi promovaţi acolo unde le este locul.

Revin la România eminamente politică, altfel spus care ne dă impresia că e locuită doar de politicieni, după cît spaţiu acordă mass-media în fiecare zi acestei bresle. În această Românie nu au loc în primul rînd intelectualii – mai exact, aşa cum am mai spus şi în alte rînduri, intelectualii vizibili şi care îşi „permit” să aibă anumite iniţiative civice, care desigur că deranjează breasla politicienilor.

Să punem punctul pe „i”: condamnarea oficială a comunismului de către preşedintele Traian Băsescu nu ar fi fost niciodată iniţiată şi finalizată fără ca preşedintele să fi fost convins de un grup de intelectuali – se ştie despre cine e vorba – de necesitatea acestui gest politic. Că preşedintele Băsescu s-a dovedit receptiv la demersul respectiv este meritul său.

Deschiderea arhivelor securităţii fără cenzura vigilentă şi interesată a celor de la SRI a fost desigur cerută de preşedintele Băsescu, dar tot în urma implicării unui „anumit grup de intelectuali”, aşa cum îi numeşte o mare parte a presei.

În fine, aducerea în actualitate a temei lustraţiei de către şeful statului se înscrie în acelaşi demers de implicare a intelectualilor în problemele majore şi nerezolvate ale societăţii româneşti.

Sigur că din toate aceste gesturi politice preşedintele are de cîştigat în ceea ce priveşte capitalul său politic. Dar mai important e că avem de cîştigat noi toţi. Iar faptul că iniţiativa nu i-a aparţinut preşedintelui, adică nu s-a trezit într-o bună dimineaţă cu toate aceste chestiuni pe care le-a considerat capitale pentru agenda sa politică nu e neapărat de acuzat. Importantă mi se pare deschiderea şefului statului la aceste probleme care i-au fost prezentate şi argumentate.

Altfel spus, avem de-a face cu un om care învaţă din mers să fie un bun preşedinte. Asta înseamnă că nu reduce România doar la politicieni, ci că acordă credit în primul rînd profesioniştilor, celor care au ceva de spus şi care chiar se şi implică pentru a-şi susţine ideile, părerile, concepţiile despre o societate modernă.

Ultimul episod în care acelaşi grup de intelectuali a fost implicat într-o acţiune cu finalitate civică este „episodul Neptun”. Gabriel Liiceanu, Horia Roman Patapievici, Andrei Pleşu, Traian Ungureanu, Cătălin Avramescu au fost de curînd invitaţi la Neptun de preşedintele Traian Băsescu pentru o discuţie pe marginea modificării Constituţiei.

Marea parte a presei nu a fost interesată de ce s-a discutat acolo, ci de faptul că intelectualii respectivi au mers la Neptun cu un avion pus la dispoziţie de Preşedinţie, şi nu cu autoturismul personal sau cu autobuzul. Naveta pe care o fac politicienii de la Baia Mare, Iaşi, Cluj, etc. pentru a dormi în Parlament nu mai supără pe nimeni. Şi nici excursiile „de lucru” ale parlamentarilor români în Europa, America, Asia, etc.

Concluzia e simplă: intelectualul român are dreptul la maşina lui de scris, la un stilou şi coli de hîrtie la discreţie. În schimb, el trebuie să stea în banca lui şi să nu se amestece în acele probleme care ţin exclusiv de fişa de post a politicienilor.