România falimentară?

Un singur pas desparte adeseori vârful de prăpastie. Din puţină neatenţie sau din prea multă încredere, pasul poate fi fatal. Ceea ce alpiniştii ştiu dintotdeauna, refuză să afle politicienii. O economie solidă nu se construieşte de azi pe mâine şi nici nu poate depinde exclusiv de investiţii străine. Principii simple de teorie economică au fost pur şi simplu ignorate la Bucureşti, se arată într-o analiză publicată de binecunoscutul săptămânal german Focus.

Românii nu sunt singuri

E drept că, în momente de criză, precum cel care afectează acum întreaga lume, responsabilii români nu sunt singuri. Omologii de la Budapesta sau cei de la Kiev au recunoscut cât de gravă este situaţia şi au apelat la instrumentele de ajutor financiar europene sau internaţionale. Dar ei nu sunt în campanie electorală.

Şi de această dată, în România, interesele politice maschează realităţi economice. Întocmai ca şi alte ţări din zonă, trecerea de la economia centralizată la cea de piaţă a necesitat capital extern. Investitorii au identificat rapid des invocatele avantaje ale centrelor de producţie din est şi au transferat tehnologii, know-how dar mai ales capital către "noii europeni". Combinaţia s-a dovedit eficientă atât timp cât vesticii afacerişti beneficiau de acoperire financiară. Acum însă, criza i-a lovit puternic pe occidentali, iar bancherii - altădată foarte generoşi - se văd nevoiţi să îşi recupereze capitalul tocmai din ţările în care îl transferau fără nici un fel de teamă. Iar produsele fabricate în est dar destinate vestului nu mai au căutare pe o piaţă în care cumpărătorii preferă să economisească bani albe pentru zile negre.

"Oi negre" în transhumanţa est - vest

Ungaria şi Ucraina au devenit deja oile negre ale turmei aflate într-o permanentă transhumanţă între trecutul mentalităţii răsăritene şi viitorul unui occidental stil de viaţă. Prea multe credite pentru consumatori, prea puţină încredere în forint şi prea mare certitudinea în stabilitatea valutelor consacrate, precum euro sau dolar. Ungurii şi-au dorit un nivel de trai cu multe peste posibilităţile reale. Nota de plată este cu atât mai amară cu cât ea va reveni salariaţilor. Nu mai puţin de 50.000 de oameni ar putea fi concediaţi în 2009, dacă firme precum Audi sau General Electric renunţă la centrele de producţie din zonă.

Ucrainienii plătesc şi ei tribut neliniştilor politice din ultimii ani cuplate cu creşterea rapidă a datoriilor externe.

În situaţii de criză, Fondul Monetar Internaţional sau alte fel de fonduri, precum cele europene de coeziune, pot fi o soluţie.

Condiţiile impuse de "donatori" nu sunt deloc simple. State sud-americane, dar mai ales Argentina, atestă că fiecare formă de ajutor are şi partea ei de interese.

Înapoi în Europa. Instrumentele de care dispune Bruxellesul pentru a încetini criza pot fi eficiente, dacă aparatul birocratic va permite o alocare rapidă. Dar şi aşa, România rămâne o problemă, atât timp cât nu doar politicienii ci şi economiştii refuză să recunoască adevărata faţa a crizei. Românii ca şi statul se îndatorează peste posibilităţi. Spirala crizei accentuează efectul negativ. Cea mai nouă prognoză aşează România, alături de Bulgaria şi Statele Baltice pe aceaşi treaptă cu Ungaria şi Ucraina în topul insolvabilităţii. Budapesta şi Kievul au acţionat, încă la timp. Bucureştiul preferă să aştepte. Să nu fie prea târziu.