României şi Bulgariei i se va cere deschiderea arhivelor secrete o dată cu admiterea în UE

Deutsche Welle: Domnule Gauck, dacă plecăm în discuţia noastră de la premiza că vrem să învăţăm ceva de la istorie, atunci trebuie să ştim totul referitor la trecutul nostru. Dar, este numai de aceea atât de important ca serviciile bulgare să-şi deschidă arhivele sau există şi alte motive?

Joachim Gauck: Există de bună seamă mai multe motive care impun deschiderea arhivelor unei dictaturi, şi nu numai unei dictaturi comuniste. Constatăm din istoria unor popoare - nu numai din istoria Germaniei ci şi din cea a Spaniei, bunăoară - ce probleme apar dacă acest lucru nu se face. Cel mai la îndemână este la început să se cadă de acord asupra păstrării tăcerii, asupra încheierii capitolulului şi trecerii spre o nouă eră. La o cercetare mai atentă însă, se constată că acest procedeu de păstrare a tăcerii cu privire la trecut se aplică în favoarea unor privilegiaţi, în favoarea fostei nomenclaturi. Aceştia, deşi au organizat în trecut asuprirea, sunt beneficiarii acestei reglementări. De aceea se impune, atât din punct de vedere moral cât şi din punct de vedere politic, deschiderea dosarelor şi studierea pragmatică, bazată pe fapte, a trecutului. Pe lângă aceste argumente de ordin moral şi politic există şi altele, care ţin de statul de drept, câtă vreme în dictatură cetăţenilor le sunt răpite o serie de drepturi individuale, total sau parţial, şi nu se ţine seamă de demnitatea fiinţei umane. O democraţie are datoria de a aduce reparaţie acestor abuzuri. Ea trebuie să-i ajute pe oameni să se reabiliteze şi să acorde despăgubiri celor prejudiciaţi. Mai există şi alt motiv juridic pentru a face asta, pentru a nu ţine secrete informaţii privind anumite persoane, numit în occident dreptul la autodeterminare informaţională.

DW: Care ar fi motivul pentru care în Germania deschiderea arhivelor Stasi funcţionează iar în Bulgaria nu?

JG: Există interese diferite. Fostele elite dispun în statele răsăritene de mult mai multe posibilităţi decât în Germania, din punct de vedere politic sau economic – de fapt din ambele. De aceea, lucrurile se desfăşoară mai anevoie în aceste ţări. În domeniul justiţiei, de exemplu, mulţi judecători sau procurori care activează deja din timpul dictaturii şi care au fost loiali acesteia, au fost menţinuţi în funcţii. Adesea, aceştia au o falsă înţelegere, nedemocratică, asupra a ceea ce înseamnă actul de justiţie. Noi germanii de răsărit am avut un avantaj, pentru că în Germania de vest exista deja o altă înţelegere a actului de justiţie, precum şi o garantare a actului de justiţie pe care noi am copiat-o, pe când în celelalte ţări aflate în tranziţie, acest lucru se aplică gradual şi cu mare efort. Trebuie să acceptăm că fiecare naţiune are propriul ei ritm şi propria variantă de soluţie. Chair acum când discutăm această temă, putem percepe că aici în Bulgaria există mai mulţi oameni care-şi reclamă dreptul de a studia arhivele pentru că au fost victime ale totalitarismului comunist. Aveţi de asemenea aici dezbateri axate pe întrebarea dacă nu cumva calitatea unui politician marcant de a fi fost colaborator al serviciilor secrete nu-i ştirbeşte acestuia credibilitatea în prezent. Pe acest fundal, societatea trebuie să se limpezească cu privire la ce presupunea calitatea de membru al unui serviciu secret comunist. Această dezbatere se poartă aici în Bulgaria cu întârziere, şi de aceea salut faptul că, iată, este pe cale să înceapă o discuţie de principiu, în profunzime, legată de acest subiect.

DW: În toate regimurile comuniste, serviciile secrete au fost un mijloc pentru menţinerea la putere a partidului unic. Nu este însă adevărat că, dacă privim chestiunea mai în detaliu, constatăm deosebiri mai mari sau mai mici în interiorul acestor aparate? Dacă privim mai atent poliţia secretă din Bulgaria sau Securitatea din România – ambele instituţii din trecutul unor state care, iată bat la porţile UE – nu se constată anumite deosebiri?

JG: Am fost de mai multe ori în România. Nici acolo nu este uşor de rezolvat problema, fiindcă foşti informatori se află în fiecare partid, în fiecare grup social. Aceştia au tot interesul ca lucrurile să nu se desfăşoare după model est-german. În acelaşi timp însă, în fiecare ţară există diverse iniţiative. Aşa de pildă, în Bulgaria, fostelor victime li s-a permis accesul la propriul dosar. Şi polonezii au depus mare efort pentru a cădea de acord asupra unei reglementări. Cred că pentru ambele ţări, România şi Bulgaria, care vor să acceadă în UE este important să respecte anumite standarde europene valabile. Cel mai important este aici dreptul la autodeterminare informaţională, fiindcă este inacceptabil ca persoanele afectate să nu aibă acces la informaţiile care le privesc, dacă acestea există. Dacă în ambele ţări va fi cercetat cu mai multă intensitate decât până în prezent acest capitol întunecat al istoriei, aceasta va fi în beneficiul încrederii în democraţia europeană. Este important ca ţările post-comuniste să înţeleagă că nu există o continuitate naţională neîntreruptă, care să îndreptăţească afirmaţia: noi am fost întotdeauna români sau întotdeauna bulgari. Nu, dimpotrivă, noi am fost în principal dictatori comunişti sau victime ale dictaturii comuniste. Noile societăţi democratice din România şi Bulgaria trebuie să evite să trateze dosarele întocmite în timpul dictaturii ca pe nişte documente normale de stat ci trebuie să deschidă accesul la aceste informaţii, să nu le ţină pe mai departe sub cheie. Acestea sunt nişte solicitări minime, care se vor pune o dată cu admiterea în UE.