Ruanda, 15 ani după genocid

De atunci, experţii au analizat pe toate părţile rolul străinătăţii în tragicele evenimente din Ruanda. Concluzia lor a fost că evitarea genocidului sau cel puţin limitarea dimensiunilor acestuia erau posibile. Cu atât mai mult cu cât semnele ce prevesteau o astfel de catastrofă erau clare.

Cu două luni înainte de începerea genocidului, trimisul special al ONU în Ruanda, Jacques-Roger Boo-Boo, trimitea instituţiei pe care o reprezenta o telegramă disperată. Conform acesteia, în Ruanda fricţiunile sociale începeau să ia amploare. Existau informaţii conform cărora în timpul nopţii aveau loc atacuri cu grenade, motivate politic sau etnic, asupra populaţiei civile. Mai mult, fusese confirmat inclusiv faptul că mai multe grupări înarmate intenţionează să împartă arme susţinătorilor.

Dacă acest lucru se va întâmpla, în Ruanda securitatea nu va mai putea fi sub nici o formă garantată. Această stare de lucruri periclitează grav siguranţa reprezentanţilor ONU în regiune şi a populaţiei civile, mai spunea Boo-Boo în telegrama trimisă la New York.

Informaţiile conţinute de textul telegramei sus menţionate au fost doar unul din semnele ce prevesteau catastrofa socială din Ruanda. Trupele de pace ale ONU, ce fuseseră staţionate la sfârşitul anului 1993 în Ruanda, au transmis nenumărate informaţii privitoare la livrări de arme destinate insurgenţilor extremişti Hutu sau la taberele secrete de instrucţie ale diverselor miliţii din ţară.

Publicista britanică Linda Melvern a lansat cu ceva timp în urmă o carte numită "A People Betrayed: The Role of the West in Rwanda's Genocide". Lucrarea acesteia tratează pe larg rolul pe care statele vestice l-au jucat în tragicele evenimente din Ruanda.

"Conştient de pericol, guvernul belgian a apelat cu câteva săptămâni înainte de izbucnirea genocidului la diplomaţii ONU americani şi britanici, cu rugămintea de a consolida trupele de pace în regiune. Statele Unite şi Marea Britanie au declinat rugămintea din motive financiare. Acest semnal negativ a dat şi mai mult aripi celor care planificaseră genocidul. Ei ştiau că îşi pot duce planurile la îndeplinire fără ca cineva să intervină".

Linda Melvern, fost raportor al Curţii Internaţionale de Justiţie, consideră că la 7 aprile 1994, când a fost declanşat genocidul, Căştile Albastre au stat cu mâinile în sân. În faţa privirilor neputincioase ale acestora, primul-ministru ruandez a fost răpit şi apoi ucis.

Miliţiile Hutu începeau un adevărat măcel împotriva populaţiei Tutsi, fără ca Naţiunile Unite sau alte organizaţii să intervină. Atât preşedintele american de la acea vreme, Bill Clinton, cât şi alţi politicieni occidentali s-au ferit să vorbească deschis despre genocidul din Ruanda.

Altfel decât aceştia, Kofi Annan, fostul secretar general al Naţiunilor Unite, admiţea mai târziu eşecul ONU în Ruanda.

"A fost un eşec colectiv pe care nu avem voie să-l uităm niciodată. Opt sute de mii de femei, bărbaţi şi copii nevinovaţi nu au avut parte de protecţia noastră. Trebuie să ne asumăm responsabilitatea pentru lipsa noastă de reacţie în a stopa acel genocid", a declarat Kofi Annan.

Unii observatori arată cu degetul comunitatea internaţională, afirmând că episodul Ruanda nu a servit drept lecţie pentru nimeni. Fostul comandant al trupelor ONU de la acea vreme, generalul Romeo Dallaire, a acuzat recent ţările vestice că nu au reacţionat nici faţă de genocidul din Darfur.

Autori: Daniel Pelz / Vlad Drăghicescu
Editor: Robert Schwartz