Să-i ardem pe medici!

Eşafodul este servit

Însă de această dată, o adevărată vânătoare de vraci a fost declanşată. Modelul tradiţional al bătrânului şi competentului medic de ţară a fost extras din mentalul public cu un forceps televizat şi înlocuit de imaginea halatului pătat de şpagă. Ziarele de la Bucureşti agită pixuri ascuţite solicitând măsuri mai dure de sancţionare a medicilor. Noul ministru al Sănătăţii excelează în exerciţii de imagine(ca de altfel şi predecesorul său, Eugen Nicolăescu) în timp ce comisiile ministeriale construiesc eşafoduri desfăcând contractele de muncă ale medicilor. Totul este pregătit. Mulţimea fierbe, se înverzesc ecranele, se aude troznetul pixurilor. Să-i ardem pe medici!

Mai puţini decât în Republica Moldova

În mediul online face carieră o scrisoare deschisă adresată ministrului Sănătăţii, Ion Bazac. Se pare că autorul scrisorii, semnate „un împricinat de medic”, este Florin Chirculescu, coordonatorul compartimentului de Chirurgie Toracică al Spitalului Universitar de Urgenţă din Bucureşti. Autorul semnalează o incredibilă lipsă de personal medical în cadrul departamentului său, care, funcţionează într-unul dintre cele mai performante spitale româneşti. De altfel, densitatea personalului medical românesc la mia de locuitori este sub cea din Republica Moldova sau Ucraina. Fenomenul suprasolicitării profesionale urmat consecutiv de creşterea frecvenţei greşelilor medicale este, în aceste condiţii, de înţeles. O birocraţie pernicioasă adaugă piedici executării actului medical, în condiţiile în care atribuţiile personalului auxiliar, insuficient şi el, sunt preluate de către medicii rezidenţi.

Sănătatea licitată public

Multe dintre spitalele româneşti posedă aparatură performantă, achiziţionată în urma unor licitaţii publice, pentru care nu există însă suficient personal calificat. Casa Naţională de Asigurări Medicale practică o conduită stranie faţă de medicii români, care sunt sancţionaţi financiar pentru orice depăşire a plafonului cheltuielilor permise pentru un pacient. Farmaciile spitalelor suferă de o permanentizată lipsă a medicamentelor curente şi ieftine, oferind în schimb o gamă largă de substanţe farmaceutice „de lux”. Desigur, toate achiziţionate în urma unor licitaţii publice.

De lux sunt şi clădirile care găzduiesc sediile Casei Asigurărilor de Sănătate. În aceste clădiri se înghesuie sute de oameni care aşteaptă eliberarea celebrelor adeverinţe de asigurat, prin care se satisface bulimia birocratică a sistemului. Însă niciun ministru al sănătăţii nu a solicitat până astăzi, efectuarea unui control independent asupra modului în care sunt cheltuite fondurile asigurărilor de sănătate.

Problema asigurărilor medicale

Odată cu fulminanta evoluţie a tehnicii medicale, aşteptările pacienţilor faţă de performanţele actului medical sunt mai crescute ca niciodată. Dar un act medical performant impune un cost pe măsură. În Germania, asigurările medicale private oferă servicii de o calitate superioară celor din sistemul de stat, dar sunt accesibile doar celor cu venituri peste un anumit prag. Sistemul de asigurări medicale american este şi mai dependent de nivelul veniturilor, iar listele de aşteptare de câteva săptămâni, necesare obţinerii unui consult, sunt obişnuite în ambele ţări. Injusteţea socială a acestui mecanism este evidentă, dar reprezintă deocamdată singura soluţie funcţională care poate oferi şansa acelor operaţii extrem de costisitoare, dar imposibile cu zece ani în urmă.

Alternativa mioritică

În România, predomină însă cerinţe de genul „servicii capitaliste la preţuri socialiste”. În loc de „mai bine pentru cine îşi permite”, politicile medicale româneşti tind către „mai rău pentru cât mai mulţi”. Rezultatul obţinut este „servicii mizerabile la preţuri minuscule”. A fost găsită şi o alternativă mioritică: sistemul medical privat în care activează medici angajaţi şi în spitalele de stat. Tentaţia redirecţionării resurselor materiale şi umane din sistemul de stat către cel privat este uriaşă. Unii medici rezistă în faţa acestei tentaţii, alţii nu. În cazul specialităţilor care necesită un act medical complex şi costisitor(specialităţile chirugicale), această alternativă mioritică este însă nefuncţională.

Medicule, sfinţeşte-te pe tine însuţi!

În ciuda declaraţiilor unor oficiali ai Ministerului Sănătăţii, salariile medicilor români continuă să fie cele mai mici din Europa. Un medic rezident, chirurg în an terminal, nu câştigă mai mult de 350 de euro pe lună. Venitul unui medic de familie cu vechime oscilează între minimum 500 de euro şi maximum 800 de euro pe lună. Din punct de vedere legal, în România, medicina este probabil una dintre cele mai puţin protejate profesii. În Statele Unite, ţară campioană a cazurilor de malpraxis, greşelile medicale au în special repercusiuni de ordin financiar. Într-o ţară lipsită de medici, măsura favorită de sancţionare a culpei medicale practicată de către Ministerul român al Sănătăţii este desfacerea contractului de muncă.

Ministerul Sănătăţii şi vocile acuzatoare din mass-media cer medicilor să funcţioneze la parametri performanţi într-un sistem care nu face mai nimic pentru a facilita actul medical, dar face totul pentru a stoarce suculenta pungă a fondurilor obţinute din contribuţiile la asigurările medicale.

Se pare că pentru a fi un medic bun astăzi, în România, nu mai este suficient să ai o vocaţie hipocratică, ci este necesară şi o vocaţie de sfânt.