Scriitorii români şi substanţele psihotrope

Nu întotdeauna artiştii îşi datorează forţa creatoare numai talentului sau inspiraţiei. Din vechime, aleşii muzelor au recurs pe faţă sau în secret şi la serviciile unor narcotice. Istoria acestei relaţii mai mult sau mai puţin "ilicite" nu duce lipsă de documente: mărturii, memorii, jurnale.

Operele de artă purtînd amprenta vizibilă sau camuflată lăsată de consumarea de către artist a unor substanţe stimulatoare oferă exegeţilor un inedit cîmp de investigaţie, mai puţin frecventat şi din cauza interdicţiilor sociale şi morale care planează asupra consumului de substanţe narcotice, temute pentru efectele devastatoare ale dependenţei pe care le creează.

În România, în perioada dictaturii comuniste, relaţia scriitorilor cu narcoticele a fost tabuizată. Aşa încît investigarea acum a acestui spaţiu de istorie culturală de către Andrei Oişteanu în studiile publicate în revista "22" , fragmente dintr-o viitoare carte programată să apară la editura Polirom - constituie în aceeaşi măsură o activitate de "pionierat" şi un gest de "recuperare". Demersul propus de Andrei Oişteanu echivalează şi cu un efort de clarificare şi de demitizare: omnipotenţa creatoare a artistului a fost este şi va fi, la nevoie şi în anumite cazuri, datorată şi consumului "moderat" şi "controlat" de substanţe psihotrope.

În dialogul avut cu Andrei Oişteanu am urmărit cîteva din reperele menţionate mai sus.