Securitatea şi obsesiile ei intelectuale

S-a discutat în ultimii 25 de ani insuficient, inadecvat, prea neclar, prea puţin concret şi cu prea puţine consecinţe despre răul imens pe care l-a săvârşit Securitatea în solda regimului comunist.

Poliţia politică n-ar fi trebuit să beneficieze de vreo prescripţie. De prea puţine ori s-a ajuns la condamnarea ofiţerilor de Securitate fie şi doar în procese civile precum cel, cât se poate de salutar, intentat prigonitorilor săi de Octavian Huianu.

Fiindcă pentru ieşirea durabilă, definitivă, din coşmarul comunist e imperativ să se facă dreptate deopotrivă penal şi civil, în nume personal şi generic, astfel încât societatea să beneficieze de un semnal clar că nu se pot tolera crimele sistemelor totalitare. Şi că nu li se poate admite impunitatea.

Cazul românesc

Acest imperativ priveşte cu asupra de măsură România. Fiindcă România e o ţară în care Securitatea a făcut mai multe victime omeneşti şi a comis crime net mai grave decât poliţiile politice comuniste din alte ţări esteuropene.

În plus, în România, altfel decât în Germania răsăriteană, de pildă, Securitatea şi-a prelungit perceptibil existenţa mult dincolo de anul de graţie 1989. Nelustraţi vreodată, beneficiari, adesea, ai unor averi impresionante adunate în condiţii luşe, dacă nu de-a dreptul ilegale, securişti sau turnători ca Dan Voiculescu alias „Felix” continuă să dicteze în România părţi ale agendei publice actuale. De pildă când, la cârma unei instituţii precum ICR a fost plasat un fost turnător spre a înlocui un lider nepătat şi perfect competent precum H.R.Patapievici.

De altfel, multe din politicile, lozincile, ofiţerii şi turnătorii Securităţii au jucat din capul locului, după 1989, partituri importante sau chiar esenţiale în momente extrem de grele ale tranziţiei româneşti. De pildă în timpul mineriadelor, al violenţelor în masă dirijate de regimul postcomunist, când nu s-a scandat doar „noi muncim, noi nu gândim”, şi „moarte intelectualilor”, ci s-a trecut chiar, ca în Cambogia khmerilor roşii, la uciderea de oameni doar pentru că păreau a fi intelectuali, pentru că purtau barbă sau ochelari.

Remarcabil este, în context, că, deşi teroarea exercitată de poliţia politică comunistă a pricinuit României suferinţe mult mai ample şi mai profunde decât cele înregistrate altundeva în centrul şi estul Europei, acest subiect continuă să fie sensibil mai puţin dezbătut la Bucureşti decât în alte capitale ex-comuniste.

Această redusă intensitate ridică semne de întrebare. Unele se leagă de mass-media autohtonă şi de posibilitatea ca o parte substanţială a presei postcomuniste aflate în proprietatea ori sub influenţa editorială a unor foşti securişti şi informatori ai poliţiei politice să fi obturat tratarea adecvată şi diferenţiată a acest subiect.

Cu atât mai salutar este efortul Grupului pentru Dialog Social şi a unor autori şi publicaţii, precum Gabriel Liiceanu şi Revista 22, de a repune pe tapet chestiunea, de a o analiza şi de a elimina deplorabila carenţă de atenţie intelectuală acordată subiectului Securităţii. GDS a lansat de altfel invitaţii la dezbaterea intitulată „Securitatea - De la teroare la supravegherea totală”.

Adevărata faţă a Securităţii

Discuţiile promit să lămurească între altele de ce sunt nu doar mincinoase, ci şi extrem de pernicioase legendele puse în circulaţie de foştii politruci şi poliţişti politici ai regimului comunist cu privire la pretinsul „patriotism”, al Securităţii care, după epoca Dej, nu s-ar mai fi dedat, chipurile, represiunii.

În fapt, aşa-zişii ‚patrioţi’ din Securitate „au reuşit să desfigureze România pe termen lung”, după cum pe drept cuvânt releva, recent, Germina Nagâţ, directoarea CNSAS, vorbind în Revista 22 despre represiunea exercitată de poliţia politică a regimului comunist "înainte şi după 1964".

Remarcabile sunt în paginile aceleiaşi publicaţii şi interviul acordat de Gabriel Liiceanu pe marginea cărţii sale, intitulate „Dragul meu turnător”, precum şi recenzia acestei cărţi, semnată de Andrei Cornea, sub titlul „Dragul meu filosof”.

S-a pus, în acest context, întrebarea, de ce oare Securitatea a depus eforturi enorme, cu totul disproporţionate, spre a supraveghea total nişte intelectuali precum Pleşu sau Liiceanu, deşi era vădit că nici unul nu prezenta vreun pericol real de revoltă sau disidenţă făţişă. Formularea unui răspuns adecvat la această întrebare e cu atât mai importantă, cu cât ar putea lămuri nu doar natura adevărată a regimului comunist, ci, în bună măsură, şi pe cea a postcomunismului, care încă nu s-a încheiat.

Liiceanu se ocupă in extenso de profilul prezumtiv al informatorilor care l-au turnat sistematic, ca şi al securiştilor care i-au coordonat, şi abordează „rutina răului”, prin trimitere la conceptul Hannei Arendt despre banalitatea răului.

Ideocraţia, superstiţie sau natură a comunismului

În răstimp, recenzia cărţii sale, semnate de Andrei Cornea, analizează fascinaţia greu de înţeles iscată mai marilor regimului comunist de intelectuali. Publicistul o pune pe seama unei superstiţii ideocratice a regimurilor de extracţie marxist-leninistă, care ar fi atribuit o importanţă exagerată puterii istorice a cuvântului scris.

„În toate statele comuniste exista o obsesie superstiţioasă pentru cu­vânt, pentru doctrină, pentru interpretarea ei „justă“, pentru definirea „liniei“ și excluderea „ereziilor“. Liderii comunişti (Le­nin, Stalin, Ceauşescu etc.) se autoproclamă „corifei ai filosofiei“, interpreţi „străluciţi“ ai marxismului. După caz, filosofii și scrii­torii sunt premiaţi sau închişi, editaţi, obli­gaţi să se exileze sau puşi la index; dar e un fapt că nu sunt niciodată trataţi cu indi­ferenţă”… scrie Cornea.

Potrivit lui, „regimul comunist nu a fost, de fapt, unul materialist, aşa cum se susţine, ci mai curând o utopie „ideo­cra­tică“, inventată de un filosof, Karl Marx, care a atribuit filosofiei (adică sieşi şi celor ca el) un rol complet disproporţionat în în­ţelegerea şi mai ales în posibilitatea in­flu­enţării istoriei într-o direcţie voită”.

În fine, conform lui Cornea, regimul a confecţionat în mod absurd dosare enorme intelectualilor, filosofilor, scriitorilor şi fi­indcă, prin structura sa ideocratică, el in­terpreta fals puterea reală a ideilor filosofice; produs al utopiei unui filosof … regimul continua să crea­dă, fie şi în mod degradat şi grotesc, că va în­vinge sau va cădea prin filosofie, în funcţie, bineînţeles, de „justeţea“ acesteia şi de „corectitudinea liniei“ urmate.

Ca atare, „Comunismul ar fi fost un regim nu doar opre­siv, ci şi iraţional, lipsit într-o uriaşă măsură de priză la realitatea socială şi economică” între altele şi “fiindcă a supra­evaluat rolul „demiurgic“ al ideilor.

Aceste constatări şi evaluări privind obsesia ideocratică a regimului comunist sunt demne de toată atenţia. Le-a prefigurat de altfel Karl Popper şi opinia lui consistentă despre antecedentele totalitare decurgând din Platon, sau Hegel, a cărui dialectică a ajuns să fie preluată de Marx.

Naziştii şi intelectualii

Dar ele sugerează şi o singularitate comunistă care, de fapt, n-a existat. Nu mai puţin fixe şi monstruoase au fost relaţiile nazismului cu intelectualii şi ideile lui Hitler et comp despre ei.

Unele din primele măsuri adoptate de nazişti au fost arderile pe rug ale cărţilor autorilor pe care nu-i agreau. În mai anul curent s-au împlinit 80 de ani de la prima şi cea mai celebră manifestare publică de acest fel. Dar listele negre întocmite de nazişti cu numele adversarilor lor intelectuali, ale autorilor şi artiştilor prea puţini dispuşi să se înregimenteze şi să accepte propaganda extremei drepte şi să pună umărul la răspândirea ei circulau de mult. Şi aveau să fie completate cu ale pictorilor aşa-zişi "degeneraţi", în faimoasa expoziţie dedicată marginalizării şi condamnării lor, la München, în 1937. Naziştii aveau să-i caute cu eforturi maxime şi în exil, spre a le achiziţiona lucrările în plin război!

De asemenea, ca şi comuniştii, criminalii naziştii au beneficiat la rândul lor de complicitatea şi susţinerea unor personalităţi sinistre, dar nu mai puţin talentate, din rândul intelectualilor. Scriitori precum Knut Hamsun, Céline şi Drieu La Rochelle pentru a nu a aminti decât de câţiva dintre ei. Jonathan Littell prelucrează într-una din cărţile sale, e vorba de „Binevoitoarele” şi figura odioasă a romancierului şi publicistui francez Robert Brasillach.

Similitudinea obsesiilor intelectuale ale comunismului şi nazismului nu e întâmplătoare. Ambele sisteme totalitare s-au ivit în acelaşi perimetru restrâns al Europei apusene din aceeaşi rădăcină iluministă, pseudo-raţionalistă, progresistă, antisemită, antireligioasă şi colectivistă. Şi ambele s-au adăpat din surse veninoase asemănătoare.

Cauza prăbuşirii în ticăloşie

Grevaţi de complexe de superioritate şi de ură faţă de burghezie şi tradiţie, faţă de ei înşişi, măcinaţi de propria lor demisie morală şi ispitiţi să-şi suprime îndoielile şi metastazele etice prin aderenţa la curente propagând lichidarea conştiinţei, mulţi intelectuali au deraiat în extremism. Au devenit canalii, optând în favoarea cooperării cu mişcările şi regimurile totalitare. Au ales teroarea. S-au grăbit să-şi arunce peste bord valorile şi să pună umărul la demolarea civilizaţiei acceptând complicitatea lor la crime.

Contează prea puţin, în context, dacă au contribuit la triumful totalitar dintr-o carenţă proprie, fundamentală. Contează că şi-au trădat statutul intelectual, prin tolerarea nedreptăţii şi au edificat "un secol al organizării politice a urii", după cum îi acuză pe cei nemernici, încă din 1927, în „Trădarea cărturarilor”, Julien Benda. Nu importă dacă au făcut-o din masochism şi pervertire a spiritului, după cum notează Hanna Arendt, sau din varii alte motive. Esenţial e că au deconstruit civilizaţia.

Resorturile obsesiilor Marelui Frate

În miezul reşutei în barbarie, tiranii s-au arătat la rândul lor fascinaţi de gânditori şi cărturari. E adevărat că până şi cei mai sângeroşi dintre ei s-au dat de ceasul morţii să publice, să se afişeze ca autori, să devină „corifei ai tuturor geniilor”, după cum îi plăcea lui Stalin să i se spună.

Această fascinaţie, egală în rândul comuniştilor şi naziştilor ţine, cel puţin în parte, de natura pseudo-religioasă ori religioasă a utopiilor totalitare. Ea reclama nu numai un "har" şi un "dar" profetic inexistent, din partea dictatorilor, ci şi pretenţia, permanent verificabilă, a prezumtivei infailibilităţi a liderului, a împlinirii integrale a proorocirilor avansate de el, ca "filosof" platonician şi "mare preot", în numele atotputernicei „clase” şi „istorii” (în cazul comunist) sau al omnipotentei „rase” şi „naturi” (în cazul nazist). Motiv pentru care, o ştim între alţii de la Orwell, Huxley şi Koestler, în sistemele totalitare istoria se cerea re-scrisă permanent. Ceea ce, odată în plus, îi făcea indispensabili pe intelectuali, singurii capabili să populeze "Ministere ale Adevărului".

Concomitent, poliţiile politice ale mişcărilor şi regimurilor totalitare i-au supravegheat pe cei din urmă îndeaproape chiar şi când, fanatizaţi, intelectualii au aderat cu trup şi suflet la inumanele sisteme. Că i-au prigonit pe adversari, că le-au distrus unora vieţile, altora şi familiile, că i-au forţat pe mulţi să-şi ia lumea în cap, dacă nu i-au arestat, torturat şi ucis era infinit reprobabil. Dar teroarea şi represiunea împotriva opoziţiei reale avea, în aparenţă cel puţin, o noimă şi o logică.

Aparenta absurditate a supravegherii totale

Dar ce raţiune avea supravegherea totală la care s-a dedat în România Securitatea împotriva unor oameni care n-ar fi vrut să facă disidenţă făţişă? Era oare obligatoriu să se aloce resurse şi eforturi uriaşe spre a fi urmăriţi perpetuu intelectuali precum Pleşu, ori Liiceanu, în ciuda faptului că, pentru supravieţuirea regimului, erau sau păreau vădit inofensivi?

Din unghiul sistemului totalitar era obligatoriu. Sub un astfel de regim, libertatea manifestată în "iniţiativa intelectuală, spirituală şi artistică e intolerabilă", oriunde şi oricum s-ar manifesta. Fiindcă e, implicit, anti-idolatră şi îi creează concurenţă lui Nabucodonosor în rolul său de dictator-prooroc. Fiindcă e, axiologic, constructivă şi contracarează pulverizarea societăţii de care are nevoie regimul totalitar. În plus, această iniţiativă demonstrează că există alternativă şi aplică astfel o palmă grea a competenţei pe obrazul stupidităţii şi ticăloşiei celor care, în virtutea propriei prostii, cred a nu avea de ales decât să se înregimenteze şi să slujească tiraniei.

După cum afirma Hannah Arendt, ea e chiar „mai periculoasă decât simpla opoziţie politică”. Fiindcă libera iniţiativă (şi gândirea sustrasă uniformei) suspendă dominaţia totală, care presupune previzibilitate completă. Ca atare, ea reclamă (sub regim totalitar) „persecutarea sistematică a oricărei forme superioare de activitate intelectuală”.

Iată motivul pentru care, odată ajunsă la putere, mişcarea totalitară substituie „invariabil toate talentele adevărate, înlocuindu-le”, după cum notează textual Arendt, „cu imbecili şi iluminaţi, a căror lipsă de inteligenţă e cea mai bună garanţie de loialitate”.

Într-o ţară în care n-a avut loc nici lustraţia, nici, dincolo de raportul Comisiei Tismăneanu, vreo asumare (veritabilă şi suficientă) a trecutului, iar ofiţerii şi turnătorii au făcut, după 1989, cariere fulminante în afaceri, presă şi politică, abordarea critică, diferenţiată, a moştenirii Securităţii rămâne imperativă. La fel şi pedepsirea vinovaţilor. În lipsa lor, reşuta în totalitarism pregătită de lehamitea politică generată de corupţie riscă să devină inevitabilă.