Semnale optimiste pentru agricultura de subzistenţă

România este a doua ţară din Europa în ceea ce priveşte populaţia activă din agricultură, cu un procent de aprox. 40 la sută din populaţia ocupată. A fost ultima ţară candidată la Uniunea Europeană care a negociat capitolul privind agricultura, guvernul condus de Adrian Năstase închizînd precipitat negocierile doar pentru a se achita de sarcina de a intra în campania electorală cu temele făcute. Dar făcute prost, pentru că interesul politic al partidului a fost prioritar interesului naţional.

De 15 ani agricultura României este una de subzistenţă. Dacă ţările Uniunii Europene au în medie un tractor la 12 hectare de teren arabil, România are de patru ori mai puţine. Cu peste 10 milioane de hectare de teren arabil, nu reuşim să atingem decît jumătate din producţia medie a ţărilor europene, fapt care face să importăm produse agricole în proporţie de peste 60 la sută.

Subvenţiile destinate agricultorilor anul acesta însumează 14.000 de miliarde de lei, ceea ce la prima vedere ar părea o sumă considerabilă. Făcînd însă un calcul simplu, vedem că agricultorii primesc în medie pentru fiecare hectar de pămînt aproximativ un milion şi jumătate de lei. În principal, agricultura românească este în continuare subvenţionată prin cunoscutele cupoane agricole, pe care nu puţini dintre ţărani le vînd la birtul din sat, renunţînd în felul acesta la îngrăşăminte, pesticide, etc. De altfel, o statistică a Ministerului Agriculturii arată că o treime din cupoanele acordate anul trecut producătorilor agricoli nu s-a regăsit în culturile agricole.

Cam aici ne aflăm. Îmi aduc aminte că în urmă cu doi ani, la un Consiliu Naţional al PSD, premierul Adrian Năstase anunţa inaugurarea unui ambiţios program de irigaţii care să rezolve parte din problemele din agricultură. De promisiunile fostului şef al guvernului s-a ales praful, iar ulterior funcţionari din Ministerul agriculturii declarau cu cinism că în vederea integrării europene România trebuie să „scape” rapid de vreo două milioane de lucrători agricoli.

Agricultura ultimilor 15 ani a îmbogăţit manşetele albe de la sate şi din administraţia centrală, pe de o parte, iar pe de altă parte a sărăcit milioanele de ţărani obligaţi la o competiţie inechitabilă cu ciocoii noi ai tranziţiei. Produsele ţăranilor le găsim în pieţele şi magazinele oraşelor la preţuri de două-trei ori mai mari. Un exemplu doar: un litru de lapte la producător costă 4-5 mii de lei, adică pe jumătate cît un litru de apă minerală.

Dar principala problemă din agricultura românească rămîne şi azi statutul proprietăţii pămîntului. După ce au fost votate trei legi ale proprietăţii funciare, punerea în aplicare a acestora a generat zeci de mii de procese, multe dintre acestea aflîndu-se şi acum pe rolurile instanţelor de judecată.

Actualul ministru al Agriculturii, Gheorghe Flutur, a explicat în urmă cu o săptămînă într-o videoconferinţă cu prefecţii principalele modificări aduse celor trei legi ale proprietăţii funciare.

Potrivit noii legislaţii, sunt lovite de nulitate toate acele acte prin care au fost împroprietărite persoane care nu au avut niciodată proprietăţile respective, sau au fost împroprietărite cu suprafeţe mai mari decît cele deţinute. Restituirea terenurilor se va face integral în natură, pe vechile amplasamente, la nivelul anului 1945.

În ceea ce priveşte regimul circulaţiei juridice a terenurilor, explicit vînzarea acestora, noua legislaţie prevede scutirea de taxa de timbru şi de timbru judiciar pentru înstrăinările de terenuri extravilane, dacă scopul final este comasarea parcelelor de teren.

Liberalizarea pieţei pămîntului este un prim pas către constituirea exploataţiilor agricole moderne. Ministrul Agriculturii vine cu modificări destul de încurajatoare, care de altfel ar fi trebuit de mult operate. Aceste modificări trebuie însă şi aplicate. Iar experienţa ultimilor ani ne-a arătat nu de puţine ori cum o lege bună, dar care este aplicată în spiritul unor interese de grup, îl lasă pe beneficiarul ei mai sărac decît înainte.