Sentimentul european al politicii prezidenţiale

Am auzit de multe ori această propoziţie: ”parlamentul bicameral nu se mai justifică de vreme ce suntem integraţi în Europa şi avem un parlament european”. Şi ce e mai grav a spus-o preşedintele însuşi. Şi nu o singură dată!

Dar care e semnificaţia acestei afirmaţii? A spune că ”suntem integraţi în Europa” şi că nu mai avem nevoie de o suprastructură politică complexă înseamnă a spune că nu mai vrem să avem grijă de noi înşine. Că din moment ce ”suntem integraţi”, putem sta liniştiţi deoarece alţii vor avea grijă de noi. Germanii vor veni să ne facă fabrici în România, americanii o să ne apere de ruşi, Comisia şi Parlamentul European o să ne dea legile, Berlinul, Parisul o să ofere (cum altfel?) derogări, şamd. Noi putem în sfârşit agăţa în cui orice efort de reflecţie politică şi, în general, orice efort, din moment ce ne-am atins visul şi suntem deja europeni. În această fericită situaţie, după cum dă de înţeles preşedintele Băsescu, chiar şi o singură cameră ar fi prea mult. Este suficient să existe un preşedinte care să vorbească în numele nostru al tuturor.

Acest raţionament nu este deloc imaginar. Este din nefericire chiar o realitate profundă, un sentiment politic care animă societatea românească în ce are ea mai centrifug, mai delăsător şi mai veleitar european. Am putea spune că ”europenismul” a devenit după 2007 cea mai bună acoperire pentru indolenţa politică.

Simptomele sunt bine cunoscute: 1. În ultimii ani guvernele au abandonat orice preocupare de a încuraja afacerile private, căci şomajul se resoarbe oricum prin migraţie.

2. Aşa se explică surescitarea extraordinară a tuturor politicienilor de vârf de vreo 6-7 ani încoace când vine vorba de liberul acces pe piaţa forţei de muncă. Pur şi simplu nu există subiect ”european” mai important decât ”libera circulaţie”.

3. Politica externă a României este un continuu efort de a ghici gândurile ”marilor puteri” şi de a se pune de acord în avans cu acestea. Nici când e vorba de principii umanitare, (vezi cazul disidenţilor chinezi) diplomaţia română nu îndrăzneşte să iasă de sub ”umbrela europeană”.

4. MCV este aplicat la limita de jos, aşteptându-se mereu indicaţii şi recomandări.

5. Întreaga argumentaţie publică stă sub semnul recursului la autoritate. (de regulă ”europeană”).

Toate aceste simptome sunt generale şi nu pot fi atribuite exclusiv unui partid sau altuia. Fiecare în felul său cu nuanţe diferite, exprimă acest ”sentiment european” de a fi în România. Chiar şi revoltele ”anti-europene” sunt doar versiuni ale acestui sentiment, căci ele nu conduc niciodată la euro scepticism. Ele seamănă mai curând cu revolta sindicatelor împotriva patronilor de ateliere care refuză cotele de angajare. Or, sindicatele nu au pretins niciodată închiderea fabricilor! Dosarul Schengen cu toate anexele sale reprezintă o ilustrare perfectă.

De aici se poate trasa o critică precisă pentru multe din gesturile politice ale diferitelor administraţii care s-au succedat şi care nu au făcut decât să se abandoneze acestui europenism veleitar.

Monocameralismul pe care îl propune preşedintele pare să fie cea mai virulentă expresie a acestui tip de abandon şi de jinduire. În concepţia sa, Senatul este inutil căci camera ponderatoare sau camera superioară ar fi Parlamentul European. Sau cu alte cuvinte, deputaţii din Finlanda sau Malta vor reflecta ei şi în locul românilor. Iar aceştia din urmă nici nu au nevoie să afle ce s-a discutat câtă vreme vor fi ridicate barierele de pe piaţa muncii!

Ar mai fi oare nevoie să atragem atenţia că, din nefericire, România nu este cu adevărat „integrată”? Şi că nu ar trebui să tragem concluzii pripite? Ar mai fi necesar să mai arătăm că Parlamentul European, el însuşi, aşteaptă de la România opinii personale mai bine întemeiate?

Dar lăsând la o parte incongruenţele evidente, faptul că preşedintele şi cei care îi împărtăşesc sentimentul politic sugerează că România ar trebui să abandoneze efortul propriu de reflecţie politică, e cu adevărat de natură să ne îngrijoreze. Nu mai este vorba de o reformă oarecare, nu este vorba de reforma statului, ci de o amputare gravă şi iremediabilă a democraţiei locale.

În sfârşit, întrebarea pe care ar trebui să şi-o pună toţi acea care, cu bună credinţă, au aprobat propunerea preşedintelui, este dacă Europa ar fi mulţumită să vadă că unul dintre membrii ei nu doar că nu mai construieşte autostrăzi, dar nici măcar nu se mai ocupă de buna sa organizare domestică, cerşind practic „asistenţă” europeană.