Severin şi impunitatea

Există un ce jalnic în degringolada lui Adrian Severin. Om politic deştept, elocvent şi capabil să gândească uneori cu propriul său cap, Severin, spre deosebire de colegii săi din Parlamentul European, alături de care a căzut în plasa unor ziarişti de investigaţie britanici, a ajuns, pe la mijlocul anilor 90, să conducă destinele diplomaţiei române.

Nici măcar în strâmbul sistem edificat după 1990 de Ion Iliescu şi de FSN-ul, din care cu onor a făcut parte Adrian Severin, nu se urca în ierarhie atât de sus, atât de rapid, în lipsa unei oarecari isteţimi.

Aceiaşi agerime l-a ajutat să ajungă şi în alte funcţii înalte (între altele la OSCE) în care l-au învestit prietenii săi din fostul partid-stat, creat după chipul şi asemănarea lui Ion Iliescu şi al prinţului său moştenitor, Adrian Năstase.

Nu mai puţin dotat, ca talent oratoric, decât tovarăşul său de partid devenit „faimos” în anumite cercuri mai puţin ca premier socialist decât ca posesor de patru case şi ca nepot al mătuşii Tamara, Severin s-a dovedit un „alpinist” redutabil. În finalul carierei sale a ajuns chiar vice-preşedintele unuia din cele mai mari şi mai influente grupuri din PE.

Să cazi de aşa de sus e, fără îndoială, dureros.

Dar modul în care s-a comportat Adrian Severin şi maniera în care a reacţionat la catastrofa sa personală, materializată într-un film în care euro-parlamentarul îşi cuantifică serviciile de „consultant” la 12.000 de euro pentru trei zile de eforturi, este, în sine, o tragedie.

Pentru că, în ciuda inteligenţei sale, acest om s-a dovedit incapabil să accepte realitatea şi evidenţa propriului său eşec.

E de notat că, pe fundalul strălucitei sale cariere şi a venitului său substanţial, depăşind mult salariul de 10.000 de euro pe lună, politicianul român şi-a fixat, ca lobbyist, un preţ atât de mic. Nu e singurul ce jalnic, în păţania lui Severin.

Potenţialul său trafic de influenţă a readus în memorie istoria ruşinoasă a partidului său postcomunist, o formaţiune aflată multă vreme în colimator pentru cazurile sale fulminante de corupţie, nicicând pedepsite de justiţie.

În plus, fostul lider de studenţi comunişti nu s-a mulţumit să discrediteze forul legislativ de la Strasbourg şi să implice România într-un nou scandal de corupţie, fie ea şi ipotetică.

Eurodeputatul pesedist a pus umărul să-i deterioreze şi mai mult imaginea externă după ce a refuzat să-şi asume dezastrul şi să-şi dea, civilizat, demisia, aşa cum i-au arătat colegii din Austria şi Slovenia că se face. Iar propriul său partid i-ar fi făcut probabil jocul, dacă socialiştii din PE nu le-ar fi arătat pisica, dându-l ei înşişi afară din grupul socialist.

În schimb, caz grav de aparentă plecare cu pluta, Severin a început să-şi împroaşte şefii şi colegii cu acuze şi să încerce să arunce în arenă o nouă teorie conspiraţionistă. Megalomanie, delir de grandoare şi de persecuţie, încercare străvezie de deturnare a atenţiei, indiferent ce se ascunde în spatele acestor tentative de autodisculpare, Severin, victima propriei sale cupidităţi şi lăcomii, a contribuit mult la agravarea vinovăţiei sale.

Lamentabilă este, între altele, incapacitatea lui Severin de a pricepe că, dincolo de strictele chestiuni ce ţin de justiţie, omul politic mai are şi oarecari răspunderi morale de care se presupune că ar trebui să ţină seama.

Jalnic e şi faptul că Ponta a avut nevoie de zile în şir înainte ca avizul „neamţului” Schulz să-l silească să ia o atitudine tranşantă. S-a văzut, odată în plus, că, spre deosebire de ţările occidentale şi central-europene, România continuă să fie paradisul impunităţii juridice şi etice a demnitarilor.

Un paradis din care nu eşti evacuat decât dacă ai proasta inspiraţie să loveşti în interesele colegilor străini.

În schimb, nu păţeşti în veci nimic dacă violezi doar legile naţionale, încalci drepturile compatrioţilor tăi şi procedezi, la adăpostul sacrosanctei prezumţii de nevinovăţie, la constanta şifonare a prestigiului naţional.

Câtă vreme România va continua să fie acest paradis, cazurile Severin se vor ţine lanţ. Mai mult decât oricând, ţara are nevoie nu doar de demnitari deştepţi. Ci şi de unii oneşti.

Autor: Petre M. Iancu

Redactor: Cristian Ştefănescu