Social-democraţii germani îşi continuă seria de eşecuri
6 septembrie 2004
Chiar dacă regiunea Saarland, având 800 de mii de cetăţeni cu drept de vot, nu deţine o pondere însemnată la nivelul întregii Germanii, rezultatul scrutinului corespunde stării de spirit din întreaga ţară: Uniunea Creştin Democrată profită de pe urma nemulţumirilor generate de reformele cabinetului social-democrat de la Berlin. În acest context, însă, nu trebuie scăpat din vedere că formaţiunea conservatoare nu a reuşit să crească atât de mult precum şi-a dorit, ţelul său, acela de depăşire a pragului de 50 la sută, neputând fi atins.
Este posibil ca alegătorii să se fi lămurit între timp că Uniunea Creştin Democrată nu este adversara reformelor pomenite mai sus; dacă aşa stau lucrurile, atunci imensa popularitate de care se bucură Peter Mueller, premierul creştin-democrat al Landului, este explicaţia rezultatului, incontestabil bun, al conservatorilor.
În schimb, Partidul Social Democrat a înregistrat o usturătoare înfrângere. Pierderile, cifrate la 14 procente, oglindesc nemulţumirile profunde provocate de reformele executivului federal. Iar distanţa relativă pe care organizaţia social-democrată din Saarland a cultivat-o în timpul campaniei electorale faţă de social-democraţii de la Berlin, nu s-a dovedit eficientă; social-democraţii din acest Land de la graniţa cu Franţa au trebuit să dea socoteală şi ei pentru linia politică a cancelarului Schroeder.
În plus, candidatul de frunte al social-democraţilor din Saar, Heiko Mass, s-a confruntat cu o altă problemă: Fostul preşedinte al Partidului Social Democrat, Oscar Lafontaine - care a fost vreme îndelungată premierul Saarlandului - i-a promis lui Heiko Maas sprijin şi solidaritate în timpul campaniei. El nu şi-a respectat însă cuvântul dat. Dimpotrivă, faptul că Lafontaine i-a cerut cancelarului Schroeder să demisioneze, cochetând în acelaşi timp cu ideea înfiinţării unui nou partid de stânga, a dăunat fără îndoială organizaţiei regionale social-democrate. Mass s-a văzut în aceste împrejurări nevoit să se distanţeze atât de politica Berlinului, cât şi de propunerile exagerate ale lui Lafontaine, ceea ce nu i-a permis să-şi expună propria platformă.
Ecologiştii nu au de luptat cu aceste probleme; ei nu sunt consideraţi responsabili pentru politica Berlinului, chiar dacă fac parte din arcul guvernamental. Apoi, se pare că electoratul ecologiştilor nu este atât de afectat de măsurile de reducere a protecţiei sociale, pe cât este cel social-democrat. Ecologiştii au profitat de asemenea de slaba participare la vot, diminuată dramatic comparativ cu alegerile trecute. Nu trebuie de asemenea uitat că partidele mici reuşesc, prin tradiţie, să-şi mobilizeze mai bine electoratul.
Ceea ce este valabil pentru ecologişti este valabil şi pentru liber-democraţii din FDP: Şi aceştia au reuşit să depăşească pragul de cinci %, reîntorcându-se astfel în Parlamentul regional. Electoratul liberal sprijină în linii mari reformele sociale şi este interesat să împiedice formarea unor majorităţi aboslute.
De natură să neliniştească sunt cele patru procente dobândite de extremiştii de dreapta ai Partidului Naţional German. Această formaţiune a reuşit, potrivit tuturor aparenţelor, să profite de pe urma discursului său anti-reformator. Totuşi, prezumţia că ideile extremei drepte ar avea aderenţă masivă şi reală în Saarland este falsă. Se impune însă atenţie, câtă vreme orice succes al extremei drepte trebuie să fie un semnal de alarmă pentru politicienii democraţi.