Sofismul ca armă politică

Lupta politică de la București nu clarifică lucrurile, ci, dimpotrivă, pare mai curând să sporească neclaritatea. Dar confuziile se produc nu atât în stradă, acolo unde era de așteptat de la o mulțime eterogenă, ci mai ales în planul luptei ideologice sau al propagandei partizane. De fapt ”poporul” este întotdeauna candid și sincer, în sensul că nu are intenții ascunse, sau o strategie nedezvăluită de luptă, sofismul rămânând prin excelență arma retorilor de partid.

Partizanii președintelui Traian Băsescu (și nu PDL-ul, distincția aceasta este tot mai necesară și oricum după alegeri ea se va impune de la sine) susțin că Opoziția, în ciuda atașamentului ei față de ”popor” și a faptului că se consideră reprezentativă, ignoră în realitate una din marile revendicări populare: desființarea Senatului.

În 2009 s-a desfășurat, simultan cu alegerile prezidențiale, un referendum privitor la instituirea unui parlament unicameral și la reducerea numărului de parlamentari, care s-a încheiat cu un rezultat favorabil președintelui. Referendumul, conform Constituției și legilor românești, nu este însă o inițiativă populară, fiind un instrument aflat exclusiv la dispoziția unor autorități publice: președintele în cazul referendumului național sau consiliile locale în cazul unor consultări regionale. Stricto sensu, nu poporul ”a cerut” instituirea unui parlament monocameral, ci președintele Traian Băsescu, căci numai el avea puterea de a declanșa o consultare pe această temă. Diferența nu este doar lexicală, căci în cazul ”contractului politic” românesc, poporul nu poate iniția nici o schimbare politică, fie ea minoră sau de interes local.

Poporul se pronunță doar când și când (foarte rar și acest lucru a devenit, se pare, problematic) asupra unor inițiative politice care nu îi aparțin și care, adesea, pot fi destul de străine de înțelegerea sa, așa cum au fost subiectele europene incluse în Constituția din 2003. În consecință, a spune că poporul ”a cerut” desființarea unei camere a Parlamentului este greșit nu doar prin raportare la lexicul juridic, ci mai ales din punct de vedere politic.

De fapt, posibilitatea de a declanșa un referendum este, în România, extrem de restrânsă. Constituția din 1991 și apoi varianta modificată din 2003 au manifestat o foarte mare reticență față de referendum și, în sens mai larg, față de democrația participativă. Legea specială a introdus la rândul ei o limitare privind validarea finală a referendumului, ceea ce a descurajat de-a lungul timpului mai multe intenții. Laolaltă cu o statistică care (în condițiile unei migrații masive neînregistrate) a supraevaluat cu mult numărul populației din România, restricțiile legale au transformat referendumul național în ceva greu accesibil.

O a doua problemă constă în riscurile manipulatorii ale referendumului declanșat autoritar din centrul puterii politice. Un referendum ca acela din 2009, declanșat de președintele care avea scopul precis de a fi reales, a devenit o simplă, dar extrem de eficace formă de advertising politic. Nici o clipă de-a lungul anului 2009 nu a fost montată ”o scenă” pe care să se înfrunte în mod organizat cele două puncte de vedere aflate teoretic în dispută: mono și bicameralismul. Mesajele au fost unidirecționale și cu mesaj unic, fiind dublate și de un plan emotiv perturbator. Referendumul din 2009 va rămâne cu siguranță un exemplu ”de școală” legat de ce înseamnă o plebiscitare malonestă.

Președintele a obținut prin această manevră incorectă și nerelevantă democratic un rezultat favorabil, pe care l-a transformat apoi în premisă pentru proiectul modificării Constituției. În linii mari am asistat la un soi de petitio principii cu ajutorul căreia Președintele caută pe mai departe să facă șah mat opoziția politică. Din nefericire, planul general al argumentației politice a președintelui Traian Băsescu este de natură sofistică. Dar nu este vorba numai de logică, ci, în relație indisociabilă, e vorba și de morală.

Autor: Horațiu Pepine, DW-Bucureşti
Redactor: Medana Weident