Proba de foc a unui partid tradiţional

La mijlocul secolului al 19-lea, Germania traversa perioada marilor schimbări şi necesităţi. Atât industrializarea cât şi creşterea populaţiei au declanşat o sărăcie în masă devastatoare. Nemulţumirile faţă de patronate au dus la înmulţirea protestelor. Proletariatul condamna tot mai zgomotos nedreptatea socială.

Partidul Socialist al Muncitorilor (SADP) a fost una dintre primele organizaţii care au sărit în sprijinul celor dezavantajaţi. Ca atare, formaţiunea devenise extrem de incomodă pentru liderii Imperiului German. Anumite legi au fost emise cu scopul de a împiedica reuniunile SADP. Însă, în ciuda opresiunilor, partidul a câştigat popularitate.

În 1890 SADP a fost redenumit în Partidul Social-Democrat al Germaniei - în prezent cea mai veche formaţiune politică din Republica Federală. După închiererea Primului Război Mondial, partidul a avut şansa de a se implica activ în politică. În Republica de la Weimar - prima democraţie parlamentară din istoria ţării - social-democraţii moderaţi erau în guvern. În 1918 a fost introdus dreptul femeilor de a participa la vot pe care SPD îl ceruse cu 28 de ani în urmă.  

Vânaţi de nazişti

Instabilitatea politică şi criza economică mondială au făcut ca Partidul Naţional-Socialist al Muncitorilor Germani (NSDAP) al lui Adolf Hitler să ajungă la putere în 1933. Numeroşi social-democraţi care au continuat să lupte pentru idealurile lor şi au refuzat să plece în exil au murit în lagărele de concentrare sau au fost executaţi. Hans Keune de la Institutul pentru cercetarea democraţiei al Universităţii din Göttingen consideră că experienţa nazismului a influenţat în mod decisiv formarea imaginii de sine a social-democraţilor. "În epoca întunecată de dictatură, SPD a fost o forţă democratică de opoziţie care şi-a păstrat poziţia" - astfel sună naraţiunea istorică a formaţiunii.

În 1969, SPD a reuşit să ajungă la putere. În coaliţie cu liberalii (FDP), social-democraţii au prezentat şi primul lor cancelar: Willy Brandt. Noul şef de guvern a preferat o politică de relaxare în raport cu ţările Pactului de la Varşovia. Gestul său de a îngenunchea, pe 7 decembrie 1970, în faţa monumentului în memoria victimelor din fostul ghetou evreiesc din Varşovia a impresionat întreaga lume.

De la premiul Nobel la demisie

"Din punct de vedere istoric, politica lui Brandt faţă de Est a fost cea mai mare realizare postbelică a SPD-ului", susţine Thomas Poguntke, directorul Institutului pentru cercetarea partidelor politice al Universităţii din Düsseldorf. Remarcabil a fost şi succesul eforturilor sale atât de vindecare a rănilor războiului, cât şi de acomodare la noile realităţi - adică la divizarea Europei, la pierderea teritoriilor germane din est şi împărţirea Germaniei.     

Pentru politica sa faţă de Est, Willy Brandt a fost distins cu premiul Nobel pentru Pace. Însă mandatul său de cancelar s-a încheiat brusc. Consilierul său, Günter Guillaume, a fost demascat ca spion al RDG. Brandt s-a retras. Ministrul de Finanţe Helmut Schmidt a devenit succesorul său. Însă partidul încă nu trecuse cea mai dură probă din istoria sa.

Agenda 2010 a divizat partidul

După era Kohl, Gerhard Schröder este cel care a preluat frâiele guvernului (1998). El a introdus "Agenda 2010" - cea mai amplă reformă a sistemului german de securitate socială după cel de-al Doilea Război Mondial, un program care prevedea reconfigurarea pieţei muncii şi a statului social. Deşi datele economice păreau să-i dea dreptate cancelarului Schröder, tradiţionaliştii din SPD şi electoratul devotat acestei formaţiuni s-au simţit trădaţi. Schröder a fost acuzat că ar fi vândut "sufletul partidului". Aripa de stânga se desprinde şi se uneşte cu succesorul fostului partid comunist din Germania de Est.  

În coaliţia ulterioară, condusă de Angela Merkel, SPD a fost nevoit să facă alte concesii. Chiar dacă social-democraţii au reuşit să se impună, în cele din urmă tot cancelara Merkel a avut de profitat. Eşecul la alegerile regionale, schimbările la nivel de conducere şi permanentele lupte între aripile formaţiunii au făcut SPD să pară lipsit de orientare. Partidul Stângii (Die Linke) şi populiştii de dreapta din Alternativa pentru Germania (AfD) au avut de profitat de pe urma acestui fapt. 

Concurenţă din toate părţile

Social-democraţii au de luptat cu mult mai mulţi adversari ca pe vremuri şi, într-o anumită măsură, sunt prinşi în corzi - afirmă politologul Thomas Poguntke. "Când există mai multe partide, inevitabil unele dintre ele devin mai mici." În plus, susţine expertul, SPD "încă nu şi-a trasat clar linia - dacă vrea o orientare de centru sau dacă ar trebui să revină la ideologia de stânga."

După ultimele alegeri parlamentare, social-democraţii îşi doreau o reînnoire, o reanalizare a valorilor partidului. Tot ei refuzau o reeditare a marii coaliţii de guvernare. Acum însă, conducerea formaţiunii vorbeşte despre o asemenea posibilitate. În ce măsură vor putea rămâne fideli social-democraţii idealurilor pentru care au luptat atâta vreme? În opinia politologului Thomas Poguntke, orice este posibil. "Acum SPD este prins între dorinţa de a se poziţiona mai bine în opoziţie şi constrângerea de a intra în coaliţie." Încă nu se ştie care va fi deznodământul. În opinia expertului, totul s-ar putea încheia cu o înfrângere pentru conducerea social-democraţilor.

Autor: Ralf Bosen / CS