Spectrul comunismului

Multă lume se miră că inițiativa vine de la PSD, dar se ignoră că actualul senator Sorin Ilieșiu (fost membru GDS) s-a aflat, alături de alții, și la originea comisiei prezidențiale înființate de Traian Băsescu și, prin urmare, nu este nimic nou. Iar cât privește faptul că PSD este un partid în directă descendență comunistă nu este decât un adevăr relativ. Și PD-Roman se trăgea din FSN-Iliescu, grupare care luase peste noapte locul PCR-ului, așa încât PNL de astăzi ar avea și el în moștenirea sa genetică tarele comunismului. Ca să nu mai spunem că Petre Roman el însuși este astăzi militant PNL, că PNL-ul condus de Valeriu Stoica se altoise cu o ramură PDSR (T. Meleșcanu), așa încât toate pretențiile de puritate politică sunt ridicole. Prin comparație cu Ungaria sau Polonia , metisajul este cea mai importantă trăsătură a politicii românești post-comuniste. Iar urmările se văd.

E adevărat că PSD are un motiv în plus să preia inițiativa, ca să combată afirmațiile insistente legate de ascendența sa comunistă. E o eticheta de care nu mai scapă, în ciuda faptului că politicile sale pot fi, uneori așezate la dreapta. Există și pentru asta o explicație, dar nu este legată de subiectul nostru.

În sfârșit, faptul că legea vine de la PSD ne arată, totuși, cât de mult s-a degradat subiectul anticomunismului. După perioada în care fusese ceva viu, animând societatea în toate straturile sale cu motivații dintre cele mai diverse, anticomunismul devenise, odată cu declarația lui Traian Băsescu, o formă rigidă, ”monumentală”, destinată apologeticii sau calomniei, pentru ca acum să decadă la stadiul de imitație. Astăzi mai toată lumea simte nevoia să-și manifeste anticomunismul ca pe o minimă declarație de bună cuviință politică, ceea ce ne indică însă și faptul că nu mai există niciun pericol real al comunismului, cel puțin în formele cunoscute.

De fapt, felul cum a apărut această lege implică lipsa ei de necesitate. Iar citind-o, nu poți decât să te convingi, odată în plus, că ea vizează, fără echivoc, tocmai formele istorice datate. Chiar dacă istoria se repetă (să admitem de dragul discuției), ea nu se repetă niciodată în forme identice. ”Scopul acestei interdicții - se arată în proiect - este prevenirea reinstaurării în România a regimului totalitar comunist care a funcționat în țara noastră între anii 1945 și 1989...etc .”

Autorii textului sunt cel puțin candizi, ei părând să creadă, de-adevăratelea, că o astfel de ”reinstaurare” ar fi posibilă. Dar nu dorim să-i împiedicăm să adopte legea, căci e dreptul lor să-și exprime cum știu mai bine buna credință politică.

Vrem doar să atragem atenția că răul pe care l-a conținut comunismul e repetabil în forme disimulate și că nu condamnarea unei forme istorice e de făcut, ci identificarea acelor pulsiuni și idei care au structurat această experiență. Unele dintre ele sunt spiritul utopic, reveria egalitară, speranța instaurării paradisului pe pământ, spiritul emancipării nelimitate, dorința transformărilor sociale radicale și, nu în ultimul rând, ura față de tradiție. Or, dacă privim fără complezențe, observăm că unele dintre acestea se manifestă și astăzi, fiind afișate inclusiv la Bruxelles, în Parlamentul European și peste tot acolo unde se rostește cu emfază cuvântul ”democrație”. Filoanele vii ale comunismului nu mai alimentează comunismul recognoscibil, ci alte mișcări care se declară chiar liberale.

Poți oare interzice aceste lucruri? Nu poți, măcar pentru faptul că nu le poți întotdeauna recunoaște. ”Libertatea”, de pildă, este un cuvânt atât de versatil și cu utilizări atât de diferite! Dar chiar spiritul interdicției se trage din acel absolutism al binelui care a justificat crimele comunismului și care, în chipul cel mai pervers, îi poate însufleți chiar și pe ”anticomuniști”.

În sfârșit, să reținem că, în pofida unei legi de interdicție, nu poți împiedica în mod real manifestarea a ceea ce nu (re)cunoști și care tinde să se disimuleze permanent în contrariul său. Cel puțin în această privință, Marx avea dreptate: comunismul e un spectru.