1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Spectrul dublei măsuri

Horaţiu Pepine, DW-Bucureşti8 decembrie 2015

Mai întâi de toate, ”legea” ar trebui să fie una pentru toți, fără nici un fel de derogări. Abia atunci putem spune că s-a petrecut o ”revoluție”.

https://p.dw.com/p/1HIV7
Imagine: picture-alliance/Jan Haas

Ce lipseşte României politice? Am mai spus-o. E vorba de fair play şi de refuzul dublei măsuri. Când vechii evrei acceptau legea revelată lui Moise, ei o acceptau pentru toţi, indiferent de familii şi triburi. Ceea ce vreau să spun este că legea, în sensul ei mai general, are sens numai dacă se ancorează într-un adevăr plasat deasupra circumstanţelor. Esenţa legii, oricare ar fi ea, constă în universalitatea şi ubicuitatea ei. În România se repetă de la o vreme, cu o anumită intenţie politică, că nimeni nu este deasupra legii, dar aceasta este o interpretare îngustă, căci nu e vorba numai de norma juridică strictă, enunţată în Coduri, ci de acel spirit obiectiv al normei care face abstracţie de familie, de partid, de grup de interese, complicații diplomatice şamd.

Am regretat în trecut modul în care fosta putere așezată simbolic sub semnul lui Traian Băsescu şi presa afiliată îi tratase pe proprii corupţi. În loc să dea un exemplu viu de exigenţă şi obiectivitate, căutau cu toții subterfugii şi portiţe de scăpare. Un caz emblematic a fost acela al Monicăi Iacob Ridzi, în favoarea căreia se mobilizaseră iniţial oameni de la care aveam mai multe pretenţii. La fel în cazul Elenei Udrea. Ceea ce a lipsit atunci a fost tocmai curajul moral de a aplica o măsură unică.

La altă scară și cu altă intensitate se petrece și acum același lucru. Un ministru nou din cabinetul învestit cu promisiunea unei schimbări în bine a fost acuzat de plagiat cu dovezi prea clare ca să mai îngăduie tergiversări și nuanțări, dar cu toate acestea observăm tot felul de strategii de evitare a une decizii etice clare. Încă nu putem spune că premierul Dacian Cioloș și cei care îl susțin politic și mediatic ar intenționa să-l scape pe ministrul de Interne Petre Tobă de acuzațiile de plagiat. Atât purtătorul de cuvânt al Guvernului cât și premierul au dat asigurări că acuzațiile nu vor rămâne fără urmări. Dar totuși nu s-a întâmplat nimic. Am asistat în primă instanță la o mult mai abilă ”comunicare”, menită să relaxeze tensiunile, dar nu am putut evita totuși impresia că acest caz e tratat cu o altă măsură decât al lui Victor Ponta sau Gabriel Oprea. Tonul e mai blând, stilul mai evaziv, iar presa care făcuse până recent o energică opoziție guvernului Ponta insistând pe tema plagiatului, pare și ea demobilizată.

Un lucru este cert. Consiliul de etică care a dat verdicte favorabile în cazul fostului premier nu era, evident, de încredere și a fost bine că s-a luat decizia desființării sale. Numai că ar trebui să știm că membrii acelui Consiliu i-au ”salvat” pe Victor Ponta și Gabriel Oprea nu pentru că erau într-atât de incompetenți, încât să nu poate recunoaște un plagiat, ci pentru că acționau în logica clientelismului politic. Or, odată schimbată puterea, ne-am fi putut aștepta ca aceiași oameni care nu identificaseră plagiatul în trecut să-l recunoască subit acum, tocmai ca să nu fie destituiți.

Dar desființarea Consiliului tot ar fi trebuit să se producă, iar recunoașterea plagiatului ar trebui trimisă către instituțiile de învățământ superior care organizează doctorate. Nu ministerul ar trebui se ocupe de aceste lucruri, ci mediul intelectual avizat, scos de sub orice influență politică.

Așadar ceva bun tot s-a întâmplat în primă instanță, dar rămâne greu de înțeles de ce are nevoie prim-ministrul Dacian Cioloș de o nouă legislație și de o nouă procedură când dovezile împotriva ministrului său de interne sunt atât de clare. Chiar dacă schimbarea procedurii era necesară, demiterea îi stătea în putere fără atâtea solemnități și rigori închipuite care sugerează mai curând tergiversarea. Tot așa a început să-și piardă credibilitatea și regimul Băsescu, prin aplicarea prea vădită a dublei măsuri.

Plagiatul a devenit o vină capitală în politica românească după cazul Victor Ponta. Dacă înainte de Ponta se mai putea, poate, nuanța, după politizarea puternică a temei plagiatului din 2012 și anii care au urmat, orice concesie cât de mică a devenit suspectă. Dacă nu adopți exact același ton ca, de exemplu, în cazul mai recent al lui Gabriel Oprea (pus la stâlpul infamiei și ”lapidat” exemplar) te faci vinovat de dublă măsură.

Am evocat numele lui Gabriel Oprea nu întâmplător, ci pentru că el, deși nu mai face parte din Cabinet, continuă să participe la noua guvernare ca parte esențială a noii majorități. Lucrurile sunt așadar încurcate. Plagiatul s-a dovedit a fi nu excepția, ci regula, nu doar o abatere de la etica vieții academice, ci un fapt de moravuri. Or, moravurile rele nu pot fi combătute cu comisii de etică și nici cu articole bine plasate în presa lumii. E nevoie de mai mult decât atât. Întreaga viață academică trebuie reformulată și - așa cum spuneam când vorbeam despre reforma administrației - ar trebui făcută o curățenie exemplară în mediul universitar. Dacă ceva este rău, acolo se află mai întâi și nu în partide, care își au și ele păcatele lor destul de grele.

Dar mai întâi de toate, ”legea” ar trebui să fie una pentru toți, fără nici un fel de derogări. Abia atunci putem spune că s-a petrecut o ”revoluție”.