1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Spune-mi o poveste!

Annabelle Steffes/ icş23 aprilie 2014

UNESCO a instituit data de 23 aprilie drept zi mondială a cărții. Mai bătrâne, însă, decât cărțile sunt poveștile.

https://p.dw.com/p/1BnO5
Imagine: Fotolia/carballo

„Spune-mi o poveste!". Fiecare dintre noi i-a cerut bunicului sau mamei așa ceva. Poveștile și povestirile au darul de a transmite experiențe și valori - și chiar de a naște comunități. Matías Martínez, fondatorul Centrului pentru Cercetarea Povestitului din Wuppertal consideră că pveștile spuse au stat la baza nașterii fiecărei culturi: „Toate comunitățile au un mit fondator iar acesta este deja o poveste."

Au fost povești care au circulat peste vremuri din gură în gură. Iliada și Odiseea lui Homer au trecut din generație în generație pe cale orală, secole la rând, până când în al optulea veac a fost prima oară transcrisă. În Evul Mediu, arta povestitului a fost extrem de răspândită: barzii narau cu multe înflorituri poetice, acompaniindu-se uneori cu instrumente muzicale.

Abia în cel de-al 18-lea secol se poate vorbi despre o inversare a rolurilor: lectura textelor ia locul memorării acestora. Odată cu aceasta se piedre și interesul pentru poveștile spuse pe dinafară. Mai ales după cel de-al doilea război mondial se observă, în Germania, dispariția unei tradiții: legendele populare nu mai au trecere. A contribuit, probabil, și faptul că național-socialiștii au folosit din greu folclorul în scopuri proagandistice. Mai târziu, când au apărut radioul, televiziunea și internetul, prăbușirea a fost și mai accentuată.

Dar nici digitalizarea, nici diluviul informațional nu au ucis arta povestiri - iar povestitori cu har continuă să existe. Unul dintre aceștia e Michel Zirk. De 15 ani încântă lumea cu poveștile sale și, cu răbdare, a reușit să își câștige propriul public: "Adevărata artă este să-i faci pe oameni să vină să te asculte. Pentru mulți, povestitul este strict legat de basme - or, cred ei, așa ceva este strict preocupare de copii”. Dar rămân surprinși să descopere ce mod plăcut de a petrece o seară este ascultatul unui povestitor.

E nevoie de timp pentru a sta să asculți

În contrast cu ritmul rapid al vieții cotidiene, povestitul este o artă lentă. Spațiul și atmosfera se cer amenajate iar publicul trebuie să se abandoneze povestitorului, lăsându-i libertatea de a struni imaginația și fanteziile. Altfel decât în cazul lecturilor, povestitorul sau povestitoarea au puterea de a se distanța de text, înlocuindu-l sau întărindu-l prin mimică și intonație și conferind mai multă intimitate sau familiaritate poveștii. Actul povestirii este nu doar viu dar tinde să devină și interactiv. Și mai are un avantaj în fața lecturii: când vorbești, ești mult mai direct și mai simplu decât atunci când te așterni să scrii. Așa că Michel Zirk „traduce” subiecte clasice, cum ar fi basmele fraților Grimm, într-o germană contemporană.

Symboldbild Sprechblase
Imagine: fotolia/Bayer

Tot un fel de povestitor este și ceea ce în anii 30 se inventa sub numele de teatru radiofonic. După o periadă în care a căzut în uitare, fenomenul a revenit la începutul secolului 21, odată cu dramatizarea audio a unora dintre poveștile lui Alfred Hitchcock. Altfel decât în cazul audio-cărților, piesele de teatru au și atmosferă - dialogurile sunt completate de muzică și zgomote de fond.

Paul Conrad este co-fondatorul unui festival desfășurat în fiecare vară, de 14 ani, la Leipzig. Vreme de zece zile, programul include povești palpitante pentru copii și adulți. „Este un cinematograf în mintea publicului, ceea ce se întâmplă; fantezia e liberă și mai există firul direct dintre mintea ascultătorului și imaginație”.

Povestitul rămâne un fenomen ce trece de limitele literaturii. E parte din cotidian, e parte din jurnalism, chiar și în actul juridic e prezent. Este, crede Martinez, de la centrul de cercetare din Wuppertal, o nevoie fundamentală a oamenilor - care vor povesti mereu.