1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Suspendarea în irealitate

Petre Iancu1 martie 2007

In timp ce adversarii lui Tarian Băsescu, ai Monicăi Macovei şi ai susţinătorilor reformei justiţiei îşi continuau războiul politic creînd o comisie de anchetă parlamentară menită să investigheze presupuse încălcări prezidenţiale ale constituţiei, juriştii din senat au dat aproape pe neobservate o nouă lovitură statului de drept.

https://p.dw.com/p/B2wO

Reţetele sunt vechi şi încercate. Sub perdeaua de fum a tunurilor trăgînd în preşedinte, Comisia juridică din Senat a aprobat în doar cîteva minute deposedarea Monicăi Macovei de atribuţia de a-l numi pe procurorul general al ţării. Tot ei au repus în vigoare Codul penal propus de Rodica Stănoiu de la partidul lui Dan Voiculescu, o fostă demnitară a partidului stat pesedist, găsită vinovată de CNSAS pentru colaboarea cu securitatea. Ce imagine proiectează astfel România? Ce efecte va avea acest război politic pentru evoluţia ţării? Ce e în capul celor care-l poartă? Cîteva întrebări, porbabil. Şi cîteva răspunsuri extrase din manulalele de propagandă ale mişcărilor şi regimurilor totalitare.

Bunăoară: Cum protejăm o realitate care a devenit tot mai insuportabilă? Nimic mai lesnicios. Suspendînd-o în irealitate. La adăpostul ei hoţul se poate preface că a redevenit cinstit şi scăpa de pedeapsă fără să-i returneze păgubitului nimic din ceea ce i-a furat.

Dar cum facem o restauraţie totalitară, fără să ne folosim de bîtele poliţiei politice şi de lămpaşele minerilor? Simplu: îmbrăcîndu-i pe restauratori în haina democraţiei.

Cum le asigurăm în continuare pîinea şi cuţitul securiştilor, ameninţaţi să scape situaţia de sub control din pricina unui preşedinte hotărît să intre în istorie ca un Hercule care curăţă grajdurile dîmboviţene ale lui Augias? Nici o problemă. Punînd un om de frunte al anchetatorilor securităţii la cîrma unei comisii cu misiunea de a-l ancheta pe cel care a deschis arhivele securităţii.

Cum le garantăm imunitatea comuniştilor, din al căror jaf ni s-au constituit averile acumulate prin sistematica devalizare a ţării în condiţii de postcomunism-capitalist? După acelaşi tipic. Ţintuindu-l la stîlpul infamiei pe osînditorul comunismului. La urma urmei, individul, vom afirma stăruitor, „a păcătuit grav”. A îndrăznit să însărcineze un istoric de prestigiu să întocmească un raport de natură să descrie cu lux de amănunte şi să condamne măcar o parte din infamiile antidemocratice prin care a fost tîrîtă România, ce-i drept nu din 1944, ci din 1937 încoace.

Şi cum salvăm o mafie? Aplicînd modelul sicilian. Pedepsind la sînge încălcarea omertei şi a tuturor celor care susţin primatul justiţiei asupra regulilor Cosei Nostra. Individul în cauză s-a încumetat să vorbească. A murdărit onoarea familiei, depunînd mărturie considerată de prea mulţi dreaptă şi adevărată la judecata naţiunii. Individul e un apostat, un renegat, pe care noi l-am lansat, dotat şi înarmat pentru ca apoi să ne înfigă pumnalul legii în spinare. Şi pe de-asupra ameninţă să ne bage mîna în buzunar, secînd mlaştina corupţiei, în care ne simţim atît de bine. In plus, populist şi demagog cum e, a rămas singurul om politic pe deplin legitim, ales pe faţă, nu pe liste, cu vot uninominal. Ceea ce, fireşte, ne strică rău imaginea patrulaterală, nouă celor, care, penelişti puri şi pesedişti onorabili cu înclinaţii peremiste şi salarii calculate în barili cum suntem ne-am trădat cum am vrut şi am putut agenda noastră electorală; ne-am încălcat promisiunile făcute; am violat angajamentele pe care ni le-am asumat faţă de ţară, faţă de străini.

Or, leninismul şi nazismul ne învaţă că imaginea e totul. Imaginea? Suntem maeştri şi-n acest domeniu. Avem în galantar nu numai ziare, trase ziua la xeroxul nocturn al "Săptămînii" ceauşiste, ci mai ales sticle şi antene. Şi dacă tot nu ne mai putem înfăţişa credibil pretenţia de a fi uşă de biserică n-avem decît să-l demascăm cu furie proletară pe inamicul public number one. Ce dacă omul reprezintă România în lume? Nici o problemă. Ce dacă proiectează imaginea ei către civilizaţie? Ei şi? Ceva din murdăria împroşcată în dreapta şi în stînga tot i se va lipi de tricoul său marinăresc.

Şi dacă nici asta nu ţine, pentru că prea s-a fumat? Să nu ne impacientăm. Avem ac de cojocul orişicui. Executăm subtil acţiunea punerea semnului egalităţii între Felix, cel întunecat la chip şi promotorul veritabil al lui „Fiat lux”, (fie lumină), căruia, fără dovezi, un moderator suspendat în irealitatea tv, îşi arogă manipulator libertatea de-a-l califica drept "Pinocchio". În răstimp, de ochii lumii, se mimează obiectivitatea întrebînd în dreapta şi în stînga cît de credibilă e o comisie de anchetă alcătuită şi condusă cum a hotărît familia, care, în orice stat civilizat are drept scpop nu să condamne, ci să investigheze, nu să acuze, ci să elucideze.

Încercăm cu disperare deci să-i tîrîm în haznaua noastră cea de toate zilele pe toţi cei încă nediscreditaţi îndeajuns, care, altminteri, le-ar servi drept far moral românilor rătăciţi în ceaţă, printre nălucile scornite chiar de noi. Şi mai iscăm zîzanie. Inventăm societăţi civile imaginare spre a le contrapune celei reale. Şi-i acuzăm pe acuzatori. Iar pentru ca urletul hoţului menit să acopere ţipătul păgubaşului să fie mai strident invităm insistent şi în număr covîrşitor la antenele noastre politicienii de pe ştatele de plată ale familiei, precum şi anexele lor comentatoare. E-un calcul eficace. Sub persistentul zid sonor al oştirii vînzătorilor de gogoaşe scîncetul firav al avocaţilor celui nedreptăţit se va pierde negreşit.

Şi ce ne pasă nouă, că preţul pentru toate acestea e exorbitant? Că, după modelul iliescist, României i se reimprimă chipul democraturii originale? Că propulsăm ţara undeva departe de lumea liberă a statelor de drept occidentale? Că UE nu va avea încotro şi va trebui să activeze clauzele de salvgardare? Că electoratul şi-ar putea pierde şi ultimul rest de încredere într-o democraţie atît de rău mimată şi minată? Toate acestea ne convin. Sau dacă nu, reprezintă deocamdată, răul cel mai mic în faţa pericolului prezentat de ditamai ticăloşia campaniei antimafiote. Doar avem pe cine învinui, ancheta, condamna şi suspenda la nesfîrşit. La urma urmei, mămilaga nu prea explodează, nu-i aşa? Iar noi, mogulii, trebuie să ne apărăm „sărăcia şi nevoile şi neamul”.