Transplantul de organe - o problemă dificilă pentru Comisia Europeană şi statele membre

Practic diferenţa nu este mare şi totuşi pot fi indicate câteva „chei” în care poate fi citită această situaţie.

În primul rând, este vorbă de diferenţe culturale. Românii înregistrează una dintre cele mai mari rate din Europa atunci când vine vorba de credinţa în Dumnezeu. La cei mai numeroşi, nu se pune problema donării de organe fiindcă, tradiţional, trebuie să ajungi „intact” la judecata de apoi.

Ca atare, vrei, nu vrei, interpretarea creştinismului în Răsărit a impus reguli stricte, deşi este cât se poate de creştinesc şi umanist ca, în cazul unui accident mortal, rudele să încuviinţeze donarea, mai ales în cazul în care aceasta poate duce la salvarea de vieţi omeneşti.

Pe de altă parte, circa 65,3% din populaţia României susţine donarea de organe in vederea transplantului, ca un acord prezumat. Pesemne, procentul este mult mai mic, dar totuşi aceasta arată că românii par a nu mai susţine aşa mult preceptele dure ale creştinismului, reinterpretat de multe ori împotriva bunului simt.

Pe scurt, pentru a se ajunge la o eficientizare a donării de organe, Agenţia Naţională de Transplant susţine că singurul motiv pentru care să nu se folosească organele celui decedat este dorinţa lui expresă din timpul vieţii. În România este nevoie de acordul rudelor, acord ce se obţine foarte greu, din motive lesne de înţeles.

Mai mult, iniţiativa Agenţiei a fost preluată şi ca proiect aflat în dezbatere la Camera Deputaţilor şi care prevede acordul prezumat în cazul prelevării de organe de la persoane decedate. Biserica Ortodoxă şi cea Catolică resping proiectul din motive „etice şi umanitare”.

Un alt motiv care îngreunează prelevarea de organe este organizarea, metodele de înregistrare şi repartizare a organelor diferind cu mult de la ţară la ţară. Resursele joacă şi ele un rol important. Există ţări care alocă resurse semnificative căutării de donatori. Altele, în special noile state membre, nu au echipamentul necesar pentru realizarea unor operaţii atât de complicate cum sunt cele de transplant. În România, există şi temerea că un posibil acord prezumat ar putea conduce la traficul de organe.

Androulla Vassiliou, comisar CE pe sănătate:

„Există mai mult de 56 000 de europeni care se află în prezent pe listele de aşteptare pentru o operaţie de transplant. Numai în 2006, 5.500 de persoane au murit în aşteptarea unui organ. În fiecare zi, 10 dintre ei îşi pierd viaţa pentru că nu există organe disponibile.”

Nu peste tot în Uniunea Europeană este permisă donarea de organe bazată pe acord prezumat. De exemplu, mulţi oameni nu pot accepta ideea donării organelor provenind de la persoane apropiate, dar procentul refuzurilor este mult mai ridicat în Regatul Unit (42%) decât în Portugalia (6%).

Comisia Europeană propune o directivă şi un plan de acţiune. În mod concret, acest lucru înseamnă că, în fiecare stat membru, se va institui sau se va desemna o autoritate naţională competentă pentru a asigura respectarea standardelor UE în materie de calitate şi siguranţă.

Standardele includ stabilirea unui sistem de trasabilitate a organelor umane şi a unui sistem de raportare a incidentelor adverse severe şi a reacţiilor adverse grave. Comisia propune, de asemenea, elaborarea de norme comunitare în materie de donare şi transplant de organe, pentru a elimina disparităţile care compromit siguranţa şi îngreunează căutarea donatorilor şi repartizarea organelor.

Este prevăzută desemnarea unor autorităţi naţionale care să vegheze la respectarea normelor UE.

Planul de acţiune se derulează pe o perioadă de şase ani (începând din 2009) şi vizează 3 aspecte-cheie în domeniul donării: îmbunătăţirea calităţii şi siguranţei organelor în Europa, creşterea disponibilităţii de organe şi sporirea gradului de eficienţă - accesibilitate al sistemelor de transplant.

Se prevede anonimitatea totală între donator şi cel care primeşte organele respective.

Directiva lasă în sarcina statelor membre să prevadă dacă se instituie sau nu acordul prezumat, Comisia considerând că această problemă este deosebit de sensibilă şi nu poate face obiect de reglementare.