Traseism, primă electorală

O statistică realizată de Institutul pentru Politici Publice confirmă impresia că migraţia politică a devenit un fenomen fără egal în Europa. Surprinzător la prima vedere este că migraţia nu a scăzut în urma campaniilor publice împotriva traseismului, ci, dimpotrivă, a sporit. În mandatul 2008-2012, s-a petrecut cea mai amplă migraţie, numărul parlamentarilor trecuţi dintr-o parte în alta şi uneori înapoi sau la o terţă parte, depăşind 120. Potrivit studiului IPP există deputaţi care au trecut prin aproape toate grupurile parlamentare, ca de exemplu deputatul Tudor Ciuhodaru.

Există însă o excepţie. Niciodată un deputat UDMR nu a trecut la alt partid, după cum niciun deputat cu origine românească sau cu altă apartenenţă etnică (alta decât cea maghiară) nu şi-a părăsit grupul pentru a trece la UDMR. Pare firesc. În definitiv, UDMR are obiective politice legate intim de condiţia istorică a maghiarilor din România şi care sunt, în bună măsură, ireductibile. Este adevărat, de pildă, că aşa numita lege a autonomiei culturale a fost oficial adresată tuturor minorităţilor istorice din România, dar a fost croită totuşi după măsura comunităţii maghiare. De asemenea, un maghiar care demisionează din UDMR pleacă eventual la PCM sau la alt partid al maghiarilor, iar un român pleacă la alt partid românesc. Nimic altceva nu pare să-i reţină pe militanţii unei grupări decât bariera etnică, ceea ce, evident, este destul de primitiv.

Explicaţia pe care o oferă IPP este însă cu totul insuficientă. Potrivit autorilor acestei sinteze, traversările de la un partid la altul au loc «în primul rând pentru că liderii partidelor le încurajează, în funcţie de interesul lor politic imediat». Un exemplu ar fi însăşi creaţia UNPR cu sprijinul oficial al PDL. IPP mai atrage atenţia că «a fost pentru prima dată când în istoria Parlamentului post decembrist când conducerea Legislativului recunoaşte oficial un nou grup parlamentar, deşi acesta reprezenta un partid care nu a participat în alegerile parlamentare».

Este într-adevăr fără precedent ca logica însăşi a democraţiei elective să fie dezminţită printr-o largă complicitate politică de la care nu ar trebui exclus însuşi preşedintele republicii, Traian Băsescu. Când se vorbeşte despre derapajele democraţiei româneşti se invocă suspendarea preşedintelui, ignorându-se cu totul modul în care preşedintele şi partidul său au reuşit să guverneze în ultimii trei ani de zile.

Totuşi a spune că de vină sunt liderii de partid este insuficient. Liderii sunt cu siguranţă vinovaţi, dar ei înşişi la fel ca şi militanţii de rând participă solidar la aceeaşi realitate morală şi manifestă aceleaşi comportamente politice. Aşa cum am văzut etnicul pare să fie în politica românească singura separaţie stabilă. A fi socialist sau liberal sau conservator nu pare să aibă nicio consistenţă. Aşadar, dacă liderii încurajează traseismul este pentru că ei lucrează pe un teren politic în care acest lucru este posibil.

Să nu ignorăm însă că traseismul românesc este mult prea amplu şi prea larg tolerat ca să fie doar expresia unor slăbiciuni doctrinare sau a lipsei de caracter. În România traseismul pare să facă parte integrantă din sistemul politic, reprezentând un mod secret de a corecta un deficit al sistemului electoral proporţional. Aşa cum am mai arătat cu altă ocazie, traseismul a părut să fie prima electorală acordată fie partidului majoritar, fie preşedintelui. În perioada interbelică sistemul electoral românesc presupunea o primă acordată învingătorului, iar tehnica aceasta se practică şi astăzi în multe părţi ale lumii. Se impune aşadar ca partidele să înţeleagă că traseismul este un mod nelegitim de a stabiliza viaţa politică şi să imagineze soluţii mai bune în viitoarea lege electorală.