Turcia şi primul ei preşedinte islamist

Guel e cofondator al formaţiuni islamiste guvernamentale „AKP”, un motiv în plus pentru elita laicistă a Turciei şi conducerea armatei, de a-l privi cu suspiciune.

In reacţie la votul din parlamentul de la Ankara, liderii politici germani au salutat în genere, prudent, alegerea lui Guel, exprimîndu-şi nădejdea că noul preşedinte va integra naţiunea, fără să renunţe la stricta despărţire a statului de religie. In acest sens s-a exprimat de pildă la Berlin Claudia Roth, şefa partidului ecologist din opoziţie. Potrivit ei, „e foarte important ca Guel, căruia îi doresc mult succes în poziţia sa importantă, să-şi exercite funcţia în mod nepartinic şi să lanseze semnale importante că e preşedintele tuturor oamenilor din Turcia, al femeilor moderne, al grupurilor etnice şi religioase diverse, că-i reprezintă aşadar pe toţi cetăţenii şi nu este doar preşedintele partidului său, AKP.

La rîndul său, creştin-democratul Ruprecht Polenz, preşedintele Comisiei de politică externă a Bundestagului a amintit că formaţiunea lui Guel şi a premierului Erdogan şi-a folosit primul mandat la guvernare „spre a iniţia reforme în direcţia integrării în UE. In ultimul an şi jumătate, aceste reforme au fost frînate sau chiar oprite. Cred că noua stabilitate parlamentară şi preluarea conducerii de către un membru al partidului guvernamental va da noi impulsuri procesului de reforme proeuropene”.

Porivit lui Polenz, un partid religios nu trebuie neapărat să dăuneze temeliei seculare a statului turc, cîtă vreme se aseamănă formaţiunilor creştin-democrate europene.

Dar merită oare Guel cu adevărat să i se acorde încredere?

Guel este cel de-al 11 preşedinte al Turciei. Fostul ministru de externe şi tovarăş de drum al actualului premier Tayyip recep Erdogan ocupă la 56 de ani, fotoliul prezidenţial. De la înfiinţarea statului de către Mustafa kemal Atatuerk încoace, funcţia cea mai înaltă din stat a fost rezervată unor oameni politici garantînd stricta despărţire a statului de religie. Peşedinţia a constituit întotdeauna în Turcia un bastion deopotrivă real şi simbolic, menit să împiedice reşuta ţării în structurile caduce, premoderne, ale califatului otoman.

Or, Guel este reprezentantul unui partid islamist. Iar teama că religioşii vor obţine o influenţă excesivă asupra afacerilor politice ale Turciei a mobilizat în ultimele luni armata şi pe secularişti, în funte cu elitele laice ale ţării. In primăvară, cînd partidul guvernamental AKP l-a desemnat pe Guel pentru candidatura la funcţia supremă, în Turcia s-a ieşit în stradă. S-au construit baricade, sute de mii de oameni au manifestat împotriva pericolului unei islamizări mascate a statului turc. Militarii au ameninţat, fie şi indirect, cu eventualitatea unui nou puci, menit să evite răsturnarea ordinii constituţionale, seculare a Turciei.

Dar ascensiunea lui Guel către funcţia supremă s-a produs într-un mod absolut legitim, din punct de vedere democratic. In urma disensiunilor din primăvară, formaţiunea aflată la putere a decretat alegeri anticipate, pe care le-a cîştigat detaşat la începutul verii, cînd şi-a adjudecat 46 la sută din voturile alegătorilor. Această victorie i-a netezit lui Guel calea spre preşedinţie.

Or, caracterul clar şi lipsit de echivoc al voinţei electoratului se cere respectat. Guel merită să i se acorde o şansă autentică. Rămîne de văzut dacă şi cum o va fructifica. Va deveni el realmente, aşa cum se aşteapă majoritatea cetăţenilor, un preşedinte al tuturor, situat de asupra intereselor unui singur partid? Sau va confirma temerile că-şi va utiliza înalta funcţie spre a promova islamizarea Turciei, acceptînd modificări legislative şi constituţionale de natură să răstoarne ordinea seculară a statului turc?

Nu trebuie uitat că Abdullah Guel preia, odată cu preşedinţia, şi comanda supremă asupra forţelor armate. El va numi profesori universitari, judecători ai Curţii Supreme şi diplomaţi de rang înalt. Şeful statului se bucură în Turcia de multă putere şi de o influenţă considerabilă, ceea ce e un motiv în plus pentru el, să evite orice ar putea provoca armata să treacă la o lovitură de stat. La rîndul lor, armata şi seculariştii vor trebui să se adapteze şi ei rigorilor democraţiei, să renunţe la campanii panicarde şi să ofere alternative politice viabile.