Umblă în pace

"Pace eternă". Ba şi mai bine: "pace, pur şi simplu", mi-am spus că aş vrea. Căci mi-am amintit că, În 1914, s-a pogorât brusc şi spontan pacea de Crăciun, în tranşeele înecate în sânge ale primului război mondial, care s-au văzut transformate în stadion de fotbal şi cor de cântece creştine.

Întrebându-mă cum se obţine produsul zis pace, mi-am amintit că nu e marfă de cumpărat la magazin, nu se aşează, de regulă, sub brad, nu se procură în reţelele de socializare cele doldora de ură şi nici nu se confecţionează în garaj, ca Microsoft şi alte marafeturi made in USA, din care se ivesc peste noapte miliardarii americani. Cei la care jinduiesc femeile frumoase, în vreme ce doamnele mai puţin bine dotate se mulţumesc, modest, cu un Brad Pitt, un Johnny Depp, sau un George Clooney.

Zâmbiţi? Am ac de cojocul zâmbetelor voastre. Căci prea ne explică religiile că nu despre femei frumoase ori de bărbaţi aşijderea, ci despre pace e vorba în propoziţie, că spre ea e bine să ne îndreptăm paşii, la ea şi doar la ea să năzuim. Nu scăpăm deci lesne de obsesia păcii. Dar cum faci rost de ea? Cum să ţi-o bagi la teşcherea? Cum să o furnizezi şi altora?

Încercând să încropesc o replică nu foarte stupidă la asemenea dileme etico-filosofice, două chestii vechi, provenind din culturile despre care se spune că s-ar afla la temelia Europei, în speţă Ierusalim şi Atena (cu tot cu Roma, evident) mi s-au repezit aproape simultan în minte. Un celebru dicton latin ne recomandă "si vis pacem para bellum", să "ne pregătim de război, dacă vrem pacea". Logic sfat, de altfel, câtă vreme disuasiunea funcţionează după reguli imuabile de când e omul om. Pui de nişte arme şi îi semnalizezi adversarului că eşti gata să recurgi la ele dacă se obrăzniceşte, descurajându-l să te atace.

Dând coate dictonului roman în graba de a mi se înghesui pe limbă şi pe buze, ca să se reverse în actualitate, dinspre adâncul memoriei, a răsărit şi o altă înţelepciune, de data această biblică. „Veniţi fiilor, ascultaţi-mă pe mine, frica Domnului vă voi învăţa... Cine este omul care vrea viaţa, care iubeşte să vadă zile bune? Opreşte-ţi limba de la rău şi buzele tale să nu rostească vicleşug. Fereşte-te de rău şi fă bine, caută PACEA şi-o urmează pe ea”.

Aşa ne sfătuieşte înţeleptul şi liricul David, aşa scria curajosul poet, luptător şi cântăreţ înainte de a deveni rege, pe când, ferindu-se de sminteala prigonitoare a regelui Saul, se refugiase la duşmani şi se prefăcea ţicnit, spre a nu fi martirizat. Dacă aşa vorbeşte despre pace, despre aderenţa la adevăr şi despre temeiul lor, în speţă despre virtuţile fricii de D-zeu, un războinic de marcă şi un filosof de anvergura lui David, de ce n-am lua aminte? O fi ştiut el despre ce e vorba.

Acurateţea şi adecvarea recomandărilor sale par dincolo de orice îndoială rezonabilă, de orice „Joc Secund”. Dar, nici sfatul lui David, nici sugestiile dictonului latin nu mai sunt azi la preţ în Europa. În cea contemporană nu există, cred, nici o înţelepciune străveche şi nici un dicton antic, faţă de care pacifiştii, progresiştii şi stângiştii să nu fie mai indiferenţi, decât cel latin. Corectă politic până în vârful unghiilor ei frumos pilite şi hotărâtă până la nemurire să nu-şi deranjeze şi să nu-şi jignească vreodată potenţialii torţionari şi ucigaşi în masă, Europa crede că a se pregăti de război spre a-şi apăra libertatea echivalează cu a-ţi înfuria duşmanul inutil.

Ca atare, Bătrânul Continent se trezeşte din coşmarul terorizând Franţa şi nu doar pe ea, realizând că a păcătuit grav şi faţă de vechii latini şi faţă de sfaturile vechilor evrei. Se freacă la ochi. Şi se culcă la loc. Activi sunt alţii, în Europa. În cea de azi abundă până la saţietate câteva specii aparent antagonice, dar în fapt aliate întru punerea pe butuci a democraţiei, a şanselor de pace în condiţii de securitate şi libertate.

Sunt pulbere şi puzderie, deşi s-au împuţinat perceptibil în ultimele şase luni, oamenii care, considerându-se ospitalieri, insistă să le deschidă larg braţele unor nou veniţi, oferindu-le flori şi ursuleţi de pluş, fără să se sinchisească dacă sunt realmente refugiaţi; dacă au dreptul la azil; dacă nu cumva au în faţă emigranţi cu identităţi de împrumut care nu „viaţă vor şi nu iubesc să vadă zile bune”, ci promisa recompensă de 72 de fecioare pentru moartea şi crima în masă de martir; dacă între refugiaţi nu s-or fi aciuiat şi indivizi beneficiind de serviciile ISIS de falsificare a paşapoartelor siriene; dacă pot fi integraţi în condiţiile în care, abia sosiţi în cămine, trec urgent la maltratatrea refugiaţilor creştini, kurzi sau yezizi; iar evacuaţi din cămine se adaugă cu arme şi bagaje societăţilor paralele, compuse din segmente largi de musulmani din suburbiile dezintegrate ale Occidentului; ori dacă, în fine, abandonarea, denunţarea şi aruncarea în aer a oricăror legi, acorduri şi tratate europene, precum Dublin sau Schengen, nu vor sfârşi prin a scinda continentul şi a compromite capacitatea lui de a rezista variilor asalturi populist-extremiste.

Din belşug este reprezentată în Europa şi de masa celor care numai pacea n-o mai caută. Care n-au ce face cu drepturi şi atitudini sacrosancte, precum respectul faţă de dreptul la azil. Care numai la spus adevărul nu le stă mintea. Pentru care e o afurisenie religia (altora) şi-n genere naţiunea, ca idee, în Europa postmodernă, dar pentru nimic în lume n-ar critica tiranii naţionaliste, fascist-clericale şi totalitare precum cele din Rusia, China, Iran, ori Arabia Saudită. Pentru care e, totodată, exclus să se abţină de la vituperat în reţele de socializare în contra străinilor, a lui Soros, a masonilor, a americanilor, a NATO şi a Uniunii Europene. Pentru care Moscova lui Putin e, pasămite, noul Ierusalim. Pentru care e anatemă diferenţierea dintre musulmani moderaţi şi islamişti extremişti. Pentru care e aproape un blestem să fie siliţi să distingă între democraţi autentici şi cei ce se folosesc cu vicleşug de ameninţarea teroristă şi de democraţie spre a desfiinţa statele de drept.

Or, cum poate fi dreptate fără libertate? Sau fără adevăr? Dar pace fără dreptate? Şi cum ar putea prevala ele dacă în Europa e plin de orişice, numai de adepţi veritabili ai democraţiei liberale şi de indivizi atenţi la ce le iese de pe buze, nu?

Aşa că dacă n-aţi apucat să despachetaţi cadourile de Crăciun şi mai speraţi să vină Moşul să le mai adauge ceva, oare ce-ar fi să-l imploraţi să înlăture penuria de iubire de libertate? Carenţa de dreptate? Să pună sub brăduţ şi un pic de duh de înţelepciune, un strop de dragoste de adevăr, un gram de pace?

Sau, şi mai bine, pace pur şi simplu?