Un bacalaureat pe măsura spiritului public

Bacalaureatul a devenit, în ultimii ani, o încheiere formală a 12 ani de studiu. Adevărata competiţie socială nu mai ţinea de bacalaureat, nu mai avea o legătură directă cu buna pregătire şcolară, ci cu totul altceva. Reuşita în viaţă, aşa zicînd, începuse să depindă de talente pînă atunci nevalorizate, de priceperea de a iniţia o afacere, de a pune la punct o speculaţie, de a profita pe scară largă de relaţii sau informaţii confidenţiale şi, nu în ultimul rînd, de susţinerea unui partid politic. După 1989 s-a produs o mutaţie radicală la nivelul cel mai concret al motivaţiilor intime şi al întregii viziuni despre viaţă. Democraţia regăsită a promovat la rîndul ei un spirit egalitar care a relativizat dintr-o dată (şi uneori în expresii brutale) valoarea performanţei intelectuale.

Aşa se face că şcoala românească a scăzut tot mai mult exigenţa, nedorind să pună în calea tinerilor absolvenţi o barieră resimţită tot mai mult ca artificială. Dar nu numai că bacalauretaul părea desprins de noile cariere de succes (afaceri, politică, televiziune, modeling şamd), ci crea dificultăţi în obţinerea unor trepte salariale mai înalte acolo unde nu se cerea de fapt o calificare precisă. În sinea lor, milioane de tineri din România, grupate pe cel puţin 15 promoţii, au gîndit că bacalaureatul bazat pe cunoaşterea romanului românesc interbelic sau a poeziei romantice este o stupiditate, iar modul acesta de a gîndi a sfîrşit prin a se transmite profesorilor. Timoraţi de noile realităţi sociale (în care ei înşişi apăreau ca cei mai jalnici perdanţi), profesorii au abdicat de la exigenţele lor şi au îngăduit un bacalaureat tot mai golit de conţinut. Dar odată scăzută exigenţa a apărut şi frauda, ajungîndu-se la situaţiile scandaloase din anii trecuţi.

Decăderea bacalaureatului a avut la rîndul ei urmări de maximă gravitate. O mulţime tot mai mare de tineri cu diplome de bacalaureat în buzunar a ţinut să urmeze cursuri universitare, provocînd proliferarea universităţilor particulare. Dacă iniţial anumite iniţiative private puteau avea ca motivaţie libera competiţie intelectuală, ulterior universităţile particulare au decăzut în simple fabrici de diplome. Adevărat lor motivaţie – aşa cum s-a văzut în cazul Universităţii „Spiru Haret“ – era pur comercială. Tinerii se îmbulzeau la diferite cursuri fantomatice pentru simplul motiv că puteau obţine ulterior salarii cu mult mai mari, continuînd, în realitate, să facă exact acelaşi lucru. Legislaţia muncii îşi are şi ea partea ei de răspundere în această profilerare de studii superioare.

Piaţa muncii a reacţionat în felul ei, stimulînd fără voie inflaţia studiilor fără acoperire. Firmele private, care ar fi angajat în alte condiţii şi tineri cu bacalaureatul au început să nu mai angajeze decît tineri cu studii superioare, deoarece bacalaureatul căzuse atît de jos, încît abia absolvirea unei facultăţi mai putea oferi o minimă garanţie. Iar acest fapt a stimulat încă odată proliferarea fabricilor de diplome.

Bacalaureatul din acest an a părut mai complex şi mai serios decît examenele din anii precedenţi. Este un semn bun, deorece abia de la nivelul acestei trepte ar putea să înceapă o mai severă selecţie a tinerilor şi o revalorizare a pregătirii intelectuale. Atît doar că un bacalaureat mai sever, fără un alt mod de articulare a şcolii cu piaţa muncii şi chiar fără o minimă schimbare de mentalitate, nu va rezista prea mult.

Autor: Horaţiu Pepine

Redactor: Cristian Ştefănescu