1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Un bacalaureat tot mai ușor și mai puțin relevant

Horațiu Pepine
5 iulie 2017

Anul acesta examenul de bacalaureatul pare să fi înregistrat un progres remarcabil cât privește gradul de promovare. La o privire atentă este numai o iluzie bine întreținută.

https://p.dw.com/p/2g0RZ
Dacă examenul devine tot mai facil, bucuria este trucată.
Imagine: picture alliance/blickwinkel/M. Begsteiger

Introducerea camerelor de luat vederi în sălile de bacalureat a fost o traumă pentru o societate care a văzut în relaxarea efortului o formă de progres. Candidați, părinți, profesori solidari cu aspirațiile instictive ale corpului social, s-au revoltat împotriva ministrului care părea că întoarce ceasul înapoi cu o jumătate de secol. Nu trebuie să mai spunem că ministrul Daniel Funeriu a avut dreptate și că severitatea examenului ar fi trebuit consolidată în ciuda procentelor ”descurajante”. Imediat după instituirea unei supravegheri atente, promovabilitatea la examenul de bacalaureat a scăzut brusc sub 50% pentru ca, după doi ani, să înceapă din nou să crească constant. Miniștrii care s-au succedat la Educație începând din 2013 au luat discret măsuri menite să facă examenul mai accesibil și să crească în cele din urmă promovabilitatea. Și iată anul acesta eforturile lor au devenit vizbile, rata de promovare ajungând din nou la un nivel apropiat de cel care a premers reforma, adică 71,4%.

Un nivel înalt de promovare este o bucurie. Dar dacă examenul devine tot mai facil, bucuria este trucată. Experiența ultimului deceniu ne îndeamnă însă să credem că ne găsim în mijlocul unor transformări sociale incontrolabile și că toate tentativele de reformă cu parfum conservator vor fi sortite eșecului. Școala publică nu mai poate impune obligații severe, nu mai poate ridica standardele de performanță pentru simplul fapt că legătura dintre școală și reușita socială a fost ruptă complet. O lume în care ultimul elev din clasă ajunge ministru sau miliardar, în care noile elite (în sens sociologic) sunt recrutate dintre tinerii zburdalnici nu mai poate păstra prestigiul școlii. Un profesor exigent nu mai are nicio autoritate, căci cunoașterea pe care o pretinde el nu îl ajută pe elev să facă față competiției sociale, ba, dimpotrivă, reprezintă un handicap. Dacă atâția tineri cu diplome înalte obținute pe merit își caută de lucru într-un call center, ca să dăm doar un sigur exemplu, este clar că timpul pe care l-au petrecut învățând i-a scos de fapt din competiție riscând să-i marginalizeze.

Prin urmare nu mai e de mirare că școala nu mai e luată în serios și că cel puțin de la 14 ani în sus ea devine doar un mod reglementat de petrecere a timpului. Efectele sunt devastatoare și sporesc după modelul bulgărelui de zăpadă, căci profesorii înșiși deposedați de rolul lor formator se deprofesionalizează, iar apatia lor diminuează încă o dată prestigiul școlii. Știm prea bine că sunt încă destui profesori dedicați care rezistă cu stoicism în această ambianță deprimantă, știm că deplâng ei înșiși situația, dar tendința aceasta este greu de contracarat câtă vreme relația dintre școală și reușita socială nu este restaurată.

Ne-am obișnuit să credem că asistăm la o patologie românească, dar cu toate că aici efectele sunt mai spectaculoase, fenomenul este mult mai general și antrenează mecanisme sociale complicate. Câtă vreme modelele de reușită socială promovate cu insistență pe toate canalele se limitează la succesul în afaceri, școala devine tot mai ”inutilă” și mai ”desuetă”, căci ea continuă să vehiculeze conținuturi și uneori chiar modele și aspirații care nu îi ajută deloc pe tineri să câștige bani, ba dimpotrivă pare să-i împiedice să obțină îndemânarea necesară. Școala a rămas peste tot într-o oarecare măsură ”romantică”, încăpățânându-se să cultive valori care nu au nicio legătură cu mentalitatea dominantă de piață, care nu mai crede în cariere, ci în mobilitate și reușite fulminante.

Dar indiferent de cauze, ceea ce observăm este scepticismul, lipsa încrederii, apatia care însoțesc  procesul didactic și care la noi se manifestă în chipuri dintre cele mai surprinzătoare. În România școala, cu excepțiile remarcabile evocate, nu mai opune rezistență, nu luptă să-și conserve relevanța și prestigiul, ci dimpotrivă caută să-și ascundă cu grijă eșecul. Căci a organiza examene tot mai ușoare și a prilejui o festivitate trucată e doar un fel de a atenua tensiunile și de a întreține iluzia.