Un moment de cotitură în construcţia europeană

La Bucureşti, chestiunea migraţiei sau mai curând a reacţiei occidentale este trăită ca o traumă. Nimeni nu vorbeşte în aceşti termeni, dar presa se simte datoare să reacţioneze, să combată, să dezmintă şi aşa mai departe, fără să ştie exact ce combate, ce dezminte. Pentru că, la drept vorbind, nimeni nu poate spune că se va produce sau nu un nou val de migraţie. Dacă va fi cu adevărat o nouă etapă migraţionistă, atunci ea se va realiza treptat, de-a lungul următorilor doi-trei ani şi nu dintr-o dată, în prima zi a anului nou. Iar dacă nu va fi, atunci cu atât mai mult nu este nimic de discutat.

Dar ceea ce este resimţit în România ca o traumă este tonul discursului şi subtextele sale. Chiar şi românii care nu îşi doresc să plece în căutarea unui loc de muncă resimt în mod dureros această campanie, care îi vizează direct în mod generic şi indistinct.

În România există şi oameni care dezaprobă migraţia masivă din motive politice în sens larg. Nu i se poate nega nimănui dreptul de a uza de libertăţile sale, dar efectele sociale se pot dovedi pe termen lung dezastruoase, aşa cum s-a arătat în atâtea rânduri. Studii competente au corelat tendinţele demografice, scăderea natalităţii cu hemoragia forţei de muncă, şi au tras concluzia că peste 20 de ani România va cunoaşte o criză dramatică a sistemelor sociale, căci contribuabilii activi pe piaţa muncii vor fi prea puţini pentru a susţine efortul pretins de o populaţie îmbătrânită aflată în creştere. Sau mai simplu spus nu vor mai exista destui bani pentru pensii, ceea ce va presupune deficite bugetare foarte mari, care în condiţiile normelor europene actuale (deficit sub 3%) nu ar putea fi suportate. Atâta doar că nu poţi pretinde nimănui să nu plece cu argumentul pensiilor celor rămaşi. Aici se află marele impas politico-psihologic!

În sfârşit chiar şi aceste pesoane şi aceste grupări care gândesc în perspectiva viitorului, resimt dureros campaniile împotriva migraţiei românilor din cauza faptului că ele sunt făcute în termeni generici şi stigmatizanţi. Este ca şi cum în jurul românilor s-ar ridica o barieră morală invizibilă.

Aşadar reacţiile la Bucureşti sunt marcate de această traumă, care explică uneori comentarii extrem de ciudate. De pildă, moderatoarea unui post de televiziune ţinea să reproducă comentariul unui telespectator care pretindea că românii ar merita un tratament mai bun deoarece şi-au dat viaţa în ”războaiele de moft” ale Occidentului. În opinia altuia, oficialii români ar fi trebuit să condiţioneze participarea la campaniile din Afghanistan şi Irak. De obicei acest tip de argument a fost invocat în legătură cu desfiinţarea vizelor pentru SUA, dar acum a fost generalizat la întregul Occident privit indistinct.

S-ar mai cuveni o observaţie: dacă în Vest poziţiile anti-migraţie se organizează politic şi ar putea dobândi o expresie foarte clară la alegerile europene din acest an, în România nu există un partid al ”viitorilor pensionari”, al ”echilibrului demografic”, care să militeze pentru rămânerea în ţară. Viitorul este în România preocuparea exclusivă a indivizilor şi familiilor care se descurcă pe cont propriu şi fac planuri exclusiv în numele lor. Viitorul în România pare să fie, din nefericire, o chestiune exclusiv privată. De aceea dezbaterile publice exacerbează sentimentul de frustrare în faţa ”refuzului” occidental, fără să remarce că în acest refuz s-ar putea găsi, paradoxal, o şansă de viitor.

Trăim, în orice caz, un moment dureros al construcţiei europene în care periferia sud-estică se simte încă odată marginalizată, de astă dată în sens moral. Poate este doar un fenomen superficial, o psihoză trecătoare cum au fost multe, dar ar putea fi şi un moment de cotitură care va adânci diferenţele creând premisele pentru Europa cu două viteze. Răspusurile se găsesc deopotrivă în Vest şi în Est.