Un savoir-faire românesc sau secretul succesului în viaţă

A făcut mare vâlvă înregistrarea dialogului dintre o învăţătoare şi părinţii copiilor înscrişi la şcoala nr. 10 din Bucureşti. Televiziunile şi reţelele de socializare abundă în comentarii critice.

Chiar dacă situaţia este deja bine cunoscută, să spunem pe scurt că înregistrările cu pricina ne înfăţişează o învăţătoare care le cere pe un ton autoritar părinţilor să contribuie cu mai mulţi bani pentru cadourile de Crăciun destinate profesorilor şi personalului auxiliar. Părinţii protestează moale şi par cu totul dominaţi de tonul şi argumentele învăţătoarei, care invocă sistemul, moravurile, adecvarea, egalitatea de tratamant etc. Este cu totul spectaculos să vezi cum aceste pretenţii extravagante sunt susţinute cu argumente ”luminate” de ordin egalitar sau, dimpotrivă, cum sunt explicate diferenţele de tratament prin nevoia de adecvare.

În linii mari, învăţătoarea le cere părinţilor să ofere mai mulţi bani, încât să fie cuprinşi în aria gratificaţiilor şi paznicul sau femeia de serviciu, dar în acelaşi timp le recomandă să-şi nuanţeze cadoul după statutul persoanei. ”Succesul” acestor înregistrări este pe deplin justificat, căci ele pun în lumină într-un comprimat savuros un savoir faire românesc, o adevărată ştiinţă care explică modul intim de funcţionare a societăţii.

Învăţătoarea rezumă ceea ce învaţă toţi tinerii din România încă de la vârste fragede dacă vor ”să reuşească în viaţă”, şi asta indiferent de nivelul lor de cultură şi de inteligenţă. Cu siguranţă că există o minoritate românească care a rămas mereu în afara acestor reguli, că le-a dezaprobat, că a luptat poate împotriva lor, dar majoritatea (învăţătoarea are perfectă dreptate să spună că este ”un vânt”, ”un sistem”, "o orientare") a tins să adopte aceste reguli, poate cu rezerve interioare, dar cu argumentul fatalităţii sociale.

Dar pentru că nu poţi lupta împotriva moravurilor prin înfruntare făţişă, ar fi bine să analizăm situaţia în componentele ei distincte.

1. Învăţătoarea care cere bani de la părinţi expune un caz tipic de privatizare a funcţiei publice. Ea deturnează autoritatea didactică cu care este învestită, în folosul personal sau al grupului pe care îl reprezintă.

Dar situaţia se regăseşte în toate instituţiile publice: spitale, administraţii financiare, primării, agenţii de diferite tipuri samd. Ceea ce este cu totul suprinzător este că această conduită a devenit un reflex din moment ce apare şi în economia privată, acolo unde responsabilul de departament care încheie un contract pretinde clientului să-i ofere mită. Este un fel de a înşela concurenţa. De aceea privatizarea economiei nu mai pare o soluţie suficientă pentru combatera mitei.

2. Părinţii copiilor înscrişi la şcoala cu pricina se comportă ca nişte ostatici. Ei au chiar sentimentul profund al lipsei de alternativă şi atunci caută să câştige bunăvoinţa gardienilor. Se pare, de altfel, că în urma dezvăluirilor, majoritatea părinţilor de la şcoala cu pricina s-a solidarizat cu învăţătoarea, oferind toate semnele Sindromului Stockholm. Ostatici sunt însă şi pacienţii sistemului medical, la fel ca şi contribualilii de la fisc care nu se pot muta de la un sector la altul pentru a evita conduita discreţionară a anumitor funcţionari. Privind economia la nivelul local sau regional, oamenii de afaceri sunt la rândul lor ostaticii reţelelor de partid la care sunt obligaţi să cotizeze. După alegeri vezi cum unii prosperă spectaculos şi alţii decad. Cei care rămân în picioare au cotizat la ambele tabere. Iată de ce în acest sistem de captivitate economică alternanţa la putere este percepută cu dramatism în mediile economice şi de ce opoziţia, oricare ar fi ea, vorbeşte mereu despre distrugerea mediului de afaceri.

3. Există se pare convingerea intimă că relaţiile instituţionale sunt de fapt relaţii private şi că serviciile publice se supun şi ele raporturilor de schimb între persoane. Oamenii dau ”de bună voie”, căci manifestă convingerea că trebuie să ofere ceva în schimbul serviciului primit. Instituţiile sunt simple faţade pentru relaţii personale mult mai consistente. Bacşişul este o formă de recunoştinţă, iar în cele din urmă devine obligaţie socială, un fel de a atesta onorabilitatea celui care oferă. Cine nu oferă este privit prost şi tratat cu desconsiderare.

Ajută la ceva aceste observaţii? Nu ştim, dar cu siguranţă că tratarea subiectului ca un caz particular, ca un exces sau anomalie a unui organism în general sănătos ar fi greşită. Învăţătoarea de la Şcoala nr. 10 din Bucureşti excelează în aroganţă (căci ştie că nu face nimic ilegal), dar practica pe care o ilustrează este foarte răspândită. Şi nici măcar larga răspândire nu e un argument suficient, ci faptul că asistăm la o regulă intimă a vieţii sociale care se suprapune peste relaţiile instituţionale, punîndu-le pe acestea în umbră.