Unitatea Africii împlineşte 50 de ani

Idealul unei uniuni continentale africane, autonomă politic şi potentă economic, a fost formulat de Kwame Nkrumah deja în anul 1958. Cu un an înainte, el obţinuse independenţa coloniei britanice "Coasta de Aur", denumită de atunci Ghana. Ajuns preşedinte al acelui stat vestafrican, Nkrumah a convocat o reuniune la vârf a şefilor de stat africani. Invitaţiei sale nu i-au putut da curs în epocă decât opt preşedinţi, fiindcă celelalte ţări au scăpat abia ulterior de statutul de colonii.

Cinci ani mai târziu, pe 25 mai 1963, ideea lui Nkrumah îşi găsise susţinători în întreaga Africă. Reprezentanţi a 30 de state s-au întâlnit în capitala Etiopiei, Addis Abeba, la congresul de înfiinţare a Organizaţiei pentru Unitate Africană (OAU). Sprijinul manifestat pentru noua organizaţie este "o dovadă pentru năzuinţa de neclintit a cetăţenilor spre independenţă", a declarat harismaticul ghanez, supranumit "părintele panafricanismului", în faţa participanţilor. El a adăugat : "Africa este pe cale să se elibereze definitiv de sub jugul colonialismului".

Principala doctrină a noii uniuni era neamestecul în treburile interne ale noilor state naţionale suverane africane. Principiul s-a dovedit însă la scurt timp un adevărat blestem, punând capăt existenţei OAU. Euforia de la finele anilor 60 a dispărut în scurt timp, locul fiindu-i luat de lovituri de stat militare şi de războaie civile. Preşedinţii africani au asistat neputincioşi la această evoluţie, iar reuniunile lor anuale la vârf de la Addis Abeba au căpătat rapid denumirea de "club al dictatorilor".

În 1989 a căzut Cortina de fier iar câţiva ani mai târziu, în Africa de Sud a fost abolit regimul de apartheid. O dată cu aceste evenimente, organizaţia africană îşi pierduse însă raţiunea de a fi. Sfârşitul colonialismului şi al apartheidului a lansat dezbaterea legată de noile ţeluri ale panafricanismului. Ca urmare s-a impus reorganizarea şi restructurarea uniunii. Formal, Uniunea Africană (AU) a fost înfiinţată în 2002 la Durban, în Africa de Sud.

Noua misiunea a Uniunii a fost integrarea economică şi democratizarea treptată a statelor membre. În teorie, principiul neamestecului a fost înlocuit cu o politică activă de edificare a structurilor statului de drept.

Cu câţiva ani înaintea înfiinţării AU, tocmai liderul libian Muammar el Ghaddafi, autointitulat "rege al regilor Africii", a forţat viziunea lui Nkrumha de edificare a "Statelor Unite ale Africii". Planurile sale prevedeau înfiinţarea unei armate unificate, introducerea unei monede comune, comerţ liber şi libertate de mişcare a persoanelor după modelul UE. Aceste planuri au adus însă continentului negru mai multă zâzanie decât unitate, fiindcă au divizat ţările în două tabere, rolul de contrapondere la Libia lui Ghaddafi fiind preluat de Africa de Sud. A intervenit de atunci primăvara arabă, care a pus capăt şi acestor planuri.

Astăzi, la aniversarea a 50 de ani de la înfiinţare, Uniunea Africană acţionează conform devizei "soluţii africane pentru probleme africane". La festivităţi participă un singur şef de stat occidental - preşedintele Franţei, Francois Hollande. Cine vrea, poate să interpreteze acest amănunt drept indice al importanţei atribuite Uniunii Africane. Semnificativ este faptul că trupe franceze de elită au stopat ofensiva islamistă din Mali, în vreme ce trupele de intervenţie rapidă ale Uniunii Africane, a căror existenţă fusese anunţată în urmă cu mai mulţi ani, au rămas invizibile.