1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Urgenţa climatică: instrucţiuni de folosire a panicii

Petre M. Iancu
29 noiembrie 2019

PE a proclamat urgenţa climatică. La ce ajută? Mediului? Sau panicii? Şi cum se aruncă în aer democraţiile? Dar un continent? Hrănindu-se lehamitea politică, insecurităţile masei şi fricile generatoare de extremism. 

https://p.dw.com/p/3Twxz
Recentă demonstraţie ecologistă în sudul Germaniei
Recentă demonstraţie ecologistă în sudul GermanieiImagine: Fridays for Future Konstanz

Dacă Europa ar dispune de o democraţie proprie, alta decât a ţărilor care o compun, inima ei ar fi, teoretic, în Parlament. Dar forul legislativ european, dacă aşa se poate numi, pare să aibă cu totul alte preocupări decât democraţia, care ar trebui să-i fie noima.

Căci o vitregeşte, iată, din răsputeri, alimentând, nihilist, o panică generală în numele unei ecologii extremiste, de la care nu se mai poate decât dărâma, demola şi deconstrui. Fiindcă a edifica şi apăra democraţia, a crea bunăstare prin tehnologie şi o economie liberă, de piaţă, precum şi a construi, concomitent, o apărare eficientă a mediului ambiant sunt operaţiuni complexe, care presupun raţiune critică şi calm, nicidecum frică.

Lozinca sub care are loc această operă de demolare frenetică a capitalismului, a democraţiei, a civilizaţiei şi a valorilor europene pare a exprima bune intenţii. Ce poate părea mai nobil decât să vrei să salvezi planeta de presupusa ei apocalipsă climatică? Nu e un demn ideal nu doar salvaţionist, ci şi colectivist s-o izbăveşti de politicienii şi concernele care o mânjesc pentru profit ? Nu afirmă adolescenţi ca Greta Thunberg că vor "să ne panicheze", pentru că locuim într-o casă cuprinsă de flăcări, care trebuie stinsă pe loc şi doar aşa ne vom mobiliza?

Acestui scop şi blocării oricăror reflecţii şi obiecţii, oricât de întemeiate, îi serveşte lozinca ”urgenţei” climatice. Or, termenul, trimiţând la criza şi urgenţa stării excepţionale şi a stării de asediu e, nu întâmplător, încărcat. Hitler l-a utilizat abil. L-a folosit ca să se prevaleze de angoasele nemţeşti, să ventileze conspiraţionismele lui antisemite şi isteria, spre a-şi impune în ParlamentuI german după alegerile din 1933 puterile discreţionare şi plenipotenţiare care aveau să condiţioneze cataclismul final.

Sensibili la o istorie europeană doldora de lecţia căderii în totalitarisme pe baza fricii, frustrărilor, resentimentelor şi isteriei generatoare de extremism, creştin-democraţii şi mulţi liberali germani au refuzat, pe drept, să susţină în PE, demersul stângii. Care, potrivit ziarului Die Welt, ”ridică panica la rangul de principiu politic”. Ecologic, demersul e nu doar inutil, ci pernicios, de vreme ce decretarea prezumtivei ”urgenţe” climatice pune beţe în roate noii Comisii Europene, conduse de Ursula von der Leyen, care, presată de Zeitgeist, promisese oricum să deruleze politici cu pronunţat accent ecologic. Iar economic tinde să fie dezastruos nu doar pentru fermierii Europei. Căci îi împinge spre faliment, între alţii, şi pe unii din constructorii ei de automobile şi avioane, din care nu puţini vor sfârşi prin a capota, lăsând Continentul fără ultimele resturi ale coloanei sale vertebrale industriale.

Cine-şi freacă mâinile de bucurie? Duşmanii Europei, marile puteri concurente, mişcările extremiste, regimurile autoritare, dictatoriale şi totalitare. Cu toţii scuipă liniştiţi pe orice scrupul ecologic, dar au tot interesul să stimuleze orice distruge piaţa liberă, democraţia, valorile, drepturile omului şi statele de drept. Care se duc de râpă, pe măsură ce popoarele europene au, în mare măsură, alte griji.

De pildă teama de a nu mai face faţă crescutelor costuri energetice. De pildă îngrijorarea legată de preţul tot mai exorbitant al menţinerii unui nivel de trai aflat sub stare de asediu. De pildă frica de migraţie şi o criminalitate potenţial debordantă mai cu seamă în ţări ca România, în care s-au distrus ori avariat puternic legile justiţiei şi codurile penale. De pildă frica de o Rusie tot mai asertivă, mai agresivă, mai expansivă şi mai intens exportatoare de fake-news, dezinformare şi propagandă. Cuplat cu o alianţă nordatlantică împinsă în criză nu doar de Turcia islamistă şi de neoizolaţionismul american, ci şi de iresponsabilitatea preşedintelui Franţei, care, pradă, parcă, isteriei el însuşi, a declarat NATO ”în moarte cerebrală”, pericolul rus afectează serios şi direct estul continentului.

Cu toate acestea, nu puţini formatori de opinie rataţi îşi imaginează că-l pot ignora. Ignoră, la fel, şi pericolul terorismului islamist, ori neajunsul unor politicieni expiraţi care, spre a aduna voturi dintr-un electorat orbit de praf aruncat sistematic în ochii alegătorilor, mimează acţiunea chipurile hotărâtă, dar nu produc, vai, decât acţionism. O fac, oare, inconştient? Chiar nimic să nu fi învăţat din istorie? 

Aceeaşi neavenită elită politică şi culturală crede, în schimb, că-şi poate permite să stârnească anxietăţile şi să amplifice focul panicii, lăsându-i flăcările să devoreze civilizaţia apuseană, în loc să-l stingă prin promovarea raţiunii critice, a libertăţilor individuale şi a calmului creator.

Nu e mai nimic nou în acest nihilism de factură ecologistă, globalistă şi neomarxistă, în afara formei sale ascunzând tactic şi ideologic iscusit, sub faldurile progresului şi binelui climatic comun, o ireductibilă duşmănie faţă de drepturile fundamentale ale omului, faţă de libertate şi o civilizaţie apuseană care-şi preţuieşte valorile întemeietoare. Niciun extremism nu e realmente nou.