1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Violența ca mod de viață

George Arun18 iunie 2015

Limbajul non verbal este întruchiparea cea mai cuprinzătoare a violenţei. Indiferenţa faţă de cei din jur este forma de violenţă a sufletelor moarte.

https://p.dw.com/p/1Finm
Imagine: picture-alliance/dpa/Maurizio Gambarini

Trăim sub imperiul violenţei. Politicienii sînt violenţi, între ei sau încălcînd legile pe care tot ei le adoptă. Repezind ziariştii incomozi pentru o tabără sau alta, folosind un limbaj de mahala, nu doar la televizor, ci şi în instituţiile publice, începînd cu Parlamentul României. Ziariştii, la rîndul lor, mulţi dintre ei, se trag de mînecă nu doar cu politicienii, ci şi cu personalităţi din spaţiul public. Respectul şi conduita civilizată au devenit o pasăre rară.

Despre violenţa în şcoli, academicianul Solomon Marcus spunea într-un interviu: "Noi trăim într-o societate în care copilul de şcoală primară, în foarte multe cazuri, consideră natural să se ia la bătaie cu un alt copil pentru faptul că nu se înţeleg într-o anumită chestiune. Diferenţa de părere poate fi pricină de violenţă fizică, pentru că văd asta peste tot în jurul lor. Noi nu facem nimic în faţa acestor lucruri. Orice educator este răspunzător şi în această privinţă, a educaţiei omenescului."

Sînt mulţi educatori fără vocaţie care nu cultivă în şcoli libertatea copiilor de a avea păreri diferite, şi tocmai asta să-i apropie, să-i îndrepte să se gîndească la părerea celuilalt, să se mire că sînt şi alte păreri decît a lui care nu sînt neapărat contradictorii.

Copiii învaţă mecanic ce văd în jurul lor, la părinţi, la rude, în cercul lor de prieteni. Şcoala românească se fundamentează în general pe o relaţie neprietenoasă între educatori şi elevi. Educatorul stă la catedră iar elevii nu trebuie să iasă din cuvîntul său, cunoştinţele sînt o acumulare obligatorie a literei manualelor şcolare. Nu sînt permise, nu sînt apreciate alte soluţii la anumite probleme, chiar şi dacă acestea sînt greşite, dar arată că elevul chiar a gîndit. Ceea ce scrie în programa şcolară e literă de lege. Este, aceasta, o formă de indiferenţă a multor dascăli, ceea ce la o citire atentă conduce la violenţă.

Violenţa în familie este binecunoscută, dar greu cuantificabilă. Pe de o parte, pentru că multe femei supuse violenţei nu se adresează instituţiilor de protecţie. Pe de altă parte, ţine de specificul nostru, mai ales în mediul rural, ca femeile lovite, bătute "din cînd în cînd" de bărbaţii lor, să considere că asta face parte din cursul firesc al unei căsnicii, din greutăţile vieţii lor.

Dar cred că limbajul non verbal este întruchiparea cea mai cuprinzătoare a violenţei. Indiferenţa faţă de cei din jur este forma de violenţă a sufletelor moarte. Unii români nu au chiar nici o vină să trăiască înconjuraţi din toate părţile de violenţă. Mulţi caută şi îşi găsesc rostul în alte ţări. Respiră alt aer, văd şi vorbesc cu alţi oameni. Fără a vedea feţe încruntate, fără a auzi strigăte în locuri publice, fără a fi obligaţi să asculte în restaurante muzica la mulţi decibeli şi vorbitul clienţilor de la mese ca şi cum s-ar certa continuu.

Aici, te trezeşti dimineaţa întreg, cu tine, te priveşti liniştit ca pe un întreg în propria oglindă. E suficient să mergi cu autobuzul, cu metroul la serviciu, şi te încarci negativ de feţele încruntate ale oamenilor, de injuriile pe care şi le spun unii altora. Parcă ceva s-ar urîţi şi în tine, parcă te-ai urîţi de virusul violenţei, deşi încerci să-i faci faţă. Dacă te revolţi, te revolţi de fapt pe tine, că ceva străin ţie încearcă să se insinueze în fiinţa ta, în zona ta de protecţie. Şi atunci parcă ceva din libertatea ta se ştirbeşte, oricum te pune la încercare. Ca o oboseală, ca un stres al sufletului. Şi asta în fiecare zi, în fiecare dimineaţă. Seara te linişteşti în sînul familiei, iar a doua zi o iei de la capăt.

Nu aş încheia fără a puncta şi cîteva aspecte din violenţa din biserici, din unele biserici, desigur. Sînt şi aici preoţi cu har, ca şi în rîndul profesorilor. Dar sînt unii dintre ei care cultivă violenţa, inclusiv în rîndul copiilor, care propovăduiesc pedeapsa ca pe un contract între greşală şi iertare. Nu că aceşti preoţi ar încuraja greşelile lumeşti, dar cheamă enoriaşii la ispăşire contra

În fine, sînt preoţi care şi-au greşit menirea şi se poartă în biserică la fel ca nişte jandarmi, ca pe o moşie a lor. Au fost mediatizate destule cazuri în care preoţii au evacuat enoriaşii din biserică pentru că nu păstrau o linişte mormîntală în timpul slujbei.