Vorbe de duh

Intrarea în eternitate, la aproape 90 de ani, a eminentului artist, cabaretist, ziarist şi actor şi înmormântarea rămăşiţelor sale pământeşti la Düsseldorf, au trecut aproape neobservate, deşi ar fi fost, poate, recomandabil, ca guvernul de la Bucureşti să coboare în bernă drapelul României. Fiindcă meritele acumulate de acest om au fost, în orice caz, imense.

L-am ascultat cu sufletul la gură, când eram copil, la aparatul de radio din dormitorul bucureştean al părinţilor mei, enervându-mă îngrozitor, din cauza bruiajului, dacă pierdeam vreo poantă.

Apoi, am avut privilegiul extraordinar de a-l cunoaşte personal, de a-i auzi unele din bancurile savuroase înainte de a fi rostite la microfon şi am avut bucuria de a-i fi coleg. Am fost colegi la Europa Liberă şi-apoi, din anii 90, la Deutsche Welle, posturi la care, spre deliciul unui număr enorm de români, a colaborat ani şi ani la rând, înainte şi după răsturnarea regimului comunist.

A fost mult timp considerat cel mai mare comic al României. Pe bună dreptate. Şi tot pe bună dreptate a fost comparat cu marele Constantin Tănase, „Costică Caratase”, cum i s-a spus în „Actorul şi sălbaticii”, filmul lui Manole Marcus, cu Toma Caragiu în rolul principal, o peliculă calificată la un moment dat drept „strigăt mut” la adresa regimului comunist.

În anii 70 ai veacului trecut se dorise a fi, în orice caz, un protest curajos contra ambelor sisteme totalitare. Regizorul ei fusese inspirat şi de Mircea Crişan. Actorul tocmai se despărţise de „sălbatici”. Părăsise „paradisul” comunist, în 1967, devenind „transfug”, deşi regimul comunist îl onorase cu titlul de „artist al poporului”.

Cu doar câţiva ani înainte, Mircea Crişan, alias „Costică” jucase alături de Toma Caragiu, Irina Petrescu şi Radu Beligan în „Şeful sectorului suflete”, ecranizarea unei piese de Alexandru Mirodan,

Născut într-o familie evreiască, la mijlocul anilor 20, într-un tren care-i transporta mama şi tatăl, un negustor ambulant, pe meleaguri transilvane, Moritz Kraus s-a simţit atras din tinereţe de lumea spectacolului, a circului şi teatrului. A avut norocul de a nu trăi nici în nord-vestul ţării ocupat de unguri, nici în Basarabia sau Bucovina de Nord şi a de nu fi deportat, ca atare, nici la Auschwitz şi nici în Transnistria.

A învăţat actorie cu Maria Filotti şi a debutat pe scena Baraşeumului, cum se numea teatrul evreiesc din Bucureşti. Avea să joace alături de alţi mari actori, precum Stroe, Maria Tănase, Birlic, Puiu Călinescu şi Anda Călugăreanu.

În vest, s-a stabilit în Republica Federală, dar a învăţat greu germana. O vorbea mereu cu un simpatic accent. A jucat totuşi pe scenele germane şi în diverse filme, unele de mare succes. În răstimp, făcea mereu ceea ce-i plăcea mai mult. Spunea bancuri. Era în stare să stârnească hohote homerice ori de câte ori deschidea gura, sau chiar, graţie expresivităţii sale ieşite din comun, când rămânea mut.

A fost, incontestabil, un actor genial. Avea un umor înnăscut, colorat, nu arareori, în negru, semn de rafinament şi semn al spiritelor mari. Era extraordinar de empatic, era deschis şi era un fin psiholog. Apoi, era inteligent, avea experienţă politică şi ştia bine să citească printre rânduri. N-avea nevoie de prea mult ca să înţeleagă sensul funest ale editorialelor Scânteii.

Dar, dincolo de calităţile sale personale, de subtilitatea şi vigoarea umorului său amar şi de talentul său actoricesc, etalate de-a lungul unui veac scufundat altminteri în lacrimi, importanţa şi meritele lui rezidă, cred, tocmai în faptul că, decenii la rând, i-a ajutat pe români să zâmbească.

I-a ajutat să râdă, să se destindă, să se bucure şi să simtă solidaritatea occidentului cel liber într-o vreme în care, într-o veselie mare, tovarăşii din Partid, ajutaţi de Securitatea cea plină chipurile de „patriotism”, distrugeau România, instigând, simultan, contra evreilor, contra străinilor. A fost vremea în care, după cum scrie Evenimentul Zilei, românii stăteau să-i asculte „vocea şi glumele în întuneric, la mici radiouri cu baterii, la Europa Liberă”.

Întristat de spectacolul unei lumi prea puţin demne, Judecătorul Cel Drept doreşte, pesemne, să se amuze. L-a luat, poate, la El ca să-i şoptească niscaiva vorbe de duh. Nu uita, maestre, să pui şi pentru noi o vorbă bună.