Vrem o ţară ca afară. Sigur? Iară?

”Vrem o ţară ca afară”, s-a scandat, nu o dată, în România, în protestele provocate de infamiile unei cleptocraţii postsecuriste atât de ostile nevoilor şi aspiraţiilor românilor, încât le-a distrus în ritm alert, ori ”pas cu pas”, vorba preşedintelui Iohannis, statul de drept.

Dorinţa reconstrucţiei lui este la fel de legitimă ca recursul la exemple externe care să orienteze naţiunea în efortul edificării şi consolidării unui stat de drept autentic. E deci normal să vrem o ţară ca afară. Dar sintagma cere azi clarificări. Despre care ţară de afară să mai fie oare vorba? Despre Rusia şi China comunistă?

Despre SUA, pe care, înflăcărat de propaganda Moscovei, antitrumpismul le demonizează zi de zi şi ceas de ceas? Sau despre principala putere economică europeană, Germania, în care numărul susţinătorilor unui preşedinte autocrat cu mâinile abundent pătate de sânge, ca Vladimir Putin, e de peste două ori mai mare decât al adepţilor unui preşedinte ales democratic, precum Donald Trump?

Cum se poate oare clădi, întări şi apăra o democraţie, singura ordine politică în stare să apere libertatea unui popor şi a cetăţenilor săi luaţi individual, dacă se pierde busola morală? Dacă nu se mai distinge între statul de drept, în care toţi cetăţenii sunt egali în faţa legii şi se bucură in corpore de drepturi inalienabile, şi autocraţii, dictaturi şi regimuri totalitare, în care e invers? În care toate drepturile sunt rezervate tiranului? Dacă persistă dezinformarea pentru că o mare parte a presei, cumpărată de oligarhi, sau prostită fie de ultranaţionalism şi fundamentalism religios, fie de neomarxism şi progresism militant, stăruie să mintă? Să convenim că nu se poate.

Şi să ne întrebăm ce se petrece în capetele unor vesteuropeni? Ce s-a întâmplat oare cu memoria lor? Dar cu instinctul libertăţii? Au uitat nu doar de invadarea Moldovei şi a Georgiei, ci şi de-a Ucrainei răsăritene? Au ajuns să accepte anexarea Crimeei, prin călcarea în picioare a dreptului internaţional şi susţinerea, ani la rând, a unui criminal în masă la cârma Siriei, căruia Moscova şi teocraţia iraniană i-au dăruit victoria în războiul civil declanşat de acelaşi sângeros satrap?

Răspunsul trist, la toate aceste întrebări, e, din păcate, afirmativ pentru toţi vesteuropenii care, în mod aiuritor, consideră Rusia lui Putin un pericol pentru pace mai redus decât SUA sub Donald Trump. Dacă se face abstracţie de firavele ecouri pozitive la eventualitatea aplanării conflictului nuclear cu Fenianul, reacţiile presei germane la deciziile de politică externă ale preşedintelui american, îndeosebi la cele privind Orientul Mijlociu, se pot grupa aproape integral sub registrul freneziei negative. Al isteriei. Al incoerenţei demenţiale şi al psihozei anxioase.

Potrivit unor sondaje, aproape 80 la sută dintre germani văd pacea lumii ameninţată de Donald Trump. Doar 13 la sută îl consideră mai periculos pe fostul şef al KGB, un ţar în al cărui imperiu ziariştii critici sunt mitraliaţi, omorâţi în bătaie, ori cad de la ferestre, iar politicienii opoziţiei au ba ghinionul să fie împuşcaţi la o aruncătură de băţ de Kremlin, ba să se trezească încarceraţi.

Şi antiamericanismul s-a accentuat, în vest, masiv. Conform unor recente cercetări sociologice, net mai mulţi germani conferă credit Rusiei decât Statelor Unite. Ceea ce se reflectă în luările de poziţie tot mai pronunţat proruseşti ale partidelor germane. Încât s-a ajuns ca şefa guvernului german să se dovedească net mai critică faţă de gazda ei rusă de la Soci şi Kremlin decât restul guvernanţilor, inclusiv cei din dreapta conservatoare, creştin-socială, ori opoziţia de stânga, postocmunistă, din Die Linke şi cea radicală, de dreapta, din AfD.

Cum se explică faptul că raporturile transatlantice, decisive pentru securitatea europenilor, au ajuns la pământ? Cum se explică stupefianta realitate a înţelegerii afişate cu aplomb, de mulţi germani, faţă de naraţiunea unui regim criminal, care atribuie dezmembrarea şi tragedia Ucrainei nu omuleţilor verzi ai Kremlinului, nu lansatorilor de rachete ai Moscovei doborând avioane civile, de pasageri, ci victimei care voia apropierea de Europa şi susţinătorilor ei de peste ocean? Sunt oare de vină înfrângerea la Stalingrad şi reverberaţiile târzii ale traumei celui de-al Doilea Război Mondial?

Cum se poate lămuri iraţionala furie pe Trump? E la îndemână pentru că, spre deosebire de mânia iscată de extremişti, nu e deloc riscantă şi le oferă antiamericanilor un facil prilej de a se simţi mai deştepţi şi mai buni?

Li se pare germanilor aberantă revendicarea SUA, ca Germania şi alte state NATO, care profită de umbrela de securitate americană, să investească în fine 2% din PIB în propriul buget militar şi în apărarea comună?

Ori îi supără grav insistenţa asupra reechilibrării balanţei comerciale transatlantice şi transpacifice, de care au profitat la maximum, în detrimentul SUA, europenii şi chinezii?

Să fim serioşi. Cuplată cu delirul stângii extremiste şi al dreptei ultranaţionaliste, ambele susţinute din răsputeri de Kremlin, propaganda moscovită s-a dovedit net mai eficientă decât eforturile ziariştilor europeni şi americani de a informa şi a analiza onest.

Mai nimeni nu se grăbeşte să onoreze efortul unor jurnalişti de a nu suprima ştiri incomode, de a nu falsifica, de a renunţa la orice apel la senzaţionalism şi la edulcorarea ştirilor rele. Şi prea puţini aplaudă refuzul manipulării de imagini de victime palestiniene alăturate, abuziv, familiei preşedintelui american, astfel încât trimiterea lor la moarte de o grupare islamistă ca Hamas să devină, politic, profitabilă iranienilor care finanţează această organizaţie teroristă.

Precum şi aliaţilor lor ruşi. Care sunt experţi în a vinde iluzii. Şi a-i discredita, cu oştirile lor de gazetari cumpăraţi, postaci şi de troli pe ziariştii cinstiţi.

Contând pe forţa ei de atracţie fenomenală şi scindată ea însăşi de militantism stângist, relativist şi progresist, America şi-a neglijat, vinovat, datoria de a se explica. Şi de a contracara propaganda antiamericană. Care, mai mereu, e şi deschis ori subcutanat antisemită. Şi, aproape fără rest, anticapitalistă, antiliberală şi antidemocratică.