Waters şi Zgonea - confraţi ai conformismului travestit

Miercuri seara la Bucureşti, Roger Waters a participat alături de Valeriu Zgonea la dărâmarea (simbolică) a zidului care împrejmuieşte parcul din jurul Casei Poporului. A fost cu siguranţă cea mai certă deconspirare a conformismului şi a curajului trucat. Valeriu Zgonea este (mai trebuie spus?) un înalt oficial al statului. Zidul din jurul Casei Poporului este, de fapt, imperceptibil, nu pentru că nu ar trasa o cezură urâtă şi frustrantă, ci pentru că spaţiul a fost de multa vreme abandonat. Locul acesta vast, care prin anii 90 făcea încă obiectul unor polemici pătimaşe şi a unor mari proiecte de reabilitare a fost pur şi simplu aruncat în subconştient, predat unei zone de indiferenţă şi delăsare. De aceea zidul din jurul Casei Poporului pur şi simplu nu se mai vede, s-a estompat ca un rău uitat cu tot dinadinsul pentru a face viaţa suportabilă .

O regulă simplă a percepţiei spune că vedem ceea ce ne aşteptăm să vedem şi că ignorăm ceea ce este neconvenabil. De aceea iniţiativele surescitate privind crearea unui mare ”eveniment” cu prilejul concertului lui Roger Waters au rămas fără ecou. De altfel nici ideea dărâmării zidului nu este nouă. Fosta preşedintă a Camerei Deputaţilor, Roberta Anastase, s-a străduit şi ea să rămână în memoria publică printr-un gest deosebit şi a dispus la un moment dat dărâmarea zidului. Birocraţii din juru-i s-au opus discret potrivit metodei cunoscute şi zidul a rămas la locul său. Dar chiar şi faptul că iniţiativa Robertei Anastase a fost uitată, arată că memoria e selectivă şi cu siguranţă discriminatorie. Cum să asociezi un gest „democratic” şi „revoluţionar” cu aceea care a falsificat voturile la legea pensiilor?

Dar mai mult decât conformist, gestul dărâmării zidului rămâne o farsă, căci preşedintele Camerei Deputaţilor şi autorităţile statului în general nu au nevoie de gesturi simbolice pentru a provoca o astfel de acţiune. E inutil să mai arătăm că Roger Waters în goana lui după succes fără riscuri s-a complăcut într-o teribilă şi impardonabilă contradicţie: mesajul concertului său ţinteşte Puterea de toate speciile, cu caracterul ei respingător porcin, fără să excludă puterea guvernelor pe care le-a evocat în mod insistent. Aşadar faptul de a se fi asociat cu un reprezentant al Puterii pentru a dărâma un zid imperceptibil nu poate fi decât expresia unui eşec incomensurabil. Roger Waters adulat de atâţia admiratori se vădeşte el însuşi o farsă, o expresie decăzută a manifestului anarhist din anii 80. De altfel sunt prea multe indicii că Roger Waters practică un abil conformism profitabil şi că ingredientele „protestului” său sunt goale de conţinut. Steaua lui David, crucea, secera şi ciocanul amestecate toate într-o salată indistinctă a tuturor pretinselor opacităţi opresive, sunt pe placul unor mulţimi globale dezangajate şi dezideologizate, care practică extazul ersatz al unor revolte fictive.

În fine gestul lui Zgonea, oportunist candid, poate fi aşezat şi el în istoria decăderilor şi eşecurilor româneşti. La fel cum regimul Băsescu adopta o lege a lustraţiei la 20 de ani de la executarea lui Ceauşescu, abia după ce foştii comunişti îşi îndepliniseră vocaţia şi îşi jucaseră până la capăt rolul nefast, tot aşa astăzi, dar, cu o miză ea însăşi decăzută, Valeriu Zgonea, caută să-şi construiască un profil cool, de rocker şi de nonconformist democrat dărâmând un zid pe care regimurile post-comuniste au avut grijă să-l menţină în picioare până când a devenit, prin rutină, insesizabil.

Dar scandalos nu este atât gestul, în cele din urmă candid, al preşedintelui Camerei Deputaţilor, ci faptul că se vorbeşte astăzi despre „revoluţia” dărâmării zidului, dupa ce s-au cheltuit mulţi bani, energii şi speranţe pentru un proiect public menit să reorganizeze întregul spaţiu al Casei Poporului. Cu vreo 17 ani în urmă, la capătul unei competiţii internaţionale în toată regula, juriul ales de Primăria Capitalei a desemnat drept câştigător proiectul unui arhitect german care propunea o soluţie interesantă sub aspectul cultivării memoriei. Soluţia aleasă, poate nu cea mai atrăgătoare pentru bucureşteni, poate nu cea mai bună sub aspect vizual avea însă o certă calitate „literară”, foarte potrivită cu starea de spirit a acelui moment. Arhitectul propunea să se decupeze toate blocurile masive din preajma Casei Poporului după traseul vechilor străzi demolate, aruncând peste realitatea irevocabilă de azi, „umbra” caselor scunde de ieri, înconjurate de grădini. Cu adevărat scandalos este că toate aceste frământări şi speranţe au fost uitate şi că un gest infim ca darâmarea unui zid invizibil şi, în cele din urmă, un jalnic paleativ poate trece drept o revoluţie urbanistică. Scandaloasă este uitarea şi decăderea în care se complace viaţa publică românească.