Zdrobitorul "triumf" asupra corupției românești

Noroc că trăim în societatea informațională. Altfel rămâneam, cine știe, fără lichide. S-ar fi irosit râuri și oceane de cerneală ca să se scrie nenumăratele articole apărute în ultimele zile despre câte în lună și în stele. De pildă despre tensiunile româno-maghiare. Și despre Trianon, dar mai puțin despre opțiunea președintelui american Wilson în favoarea autodeterminării popoarelor, opțiune care, deși decisivă în crearea României mari, nu pare să intereseze decât o mână de istorici neracordaţi la modele și obsesiile contemporane. Alte cantități mari de cerneluri tipografice a reclamat descrierea vandalismului și-a debandadei din SUA. Ca și a reacțiilor adesea aiuritoare pe care le generează.

Una aparține ziariștilor de la NYT. În numele diversității de opinie, zișii jurnaliști au admis apariția în paginile faimosului lor ziar, veritabil far al stângii americane, a unor comentarii semnate de un Putin, sau Erdogan. Mai nou aceiași gazetari s-au revoltat împreună cu întreaga suflare a stângii apusene împotriva editorialului unui senator republican din Arkansas. Congresmanul Tom Cotton argumentase judicios, în NYT, în favoarea necesității și legalității restabilirii ordinii în pustiitele orașe americane, la nevoie prin intervenția militarilor nu împotriva protestatarilor pașnici, ci a celor care se ascund îndărătul unor manifestații legitime spre a le jefui, incendia și demola. Editorii ziarului, care au autorizat publicarea textului senatorial, s-au vazut denunţati ca şi cum ei, nu noii inchizitori, ar trebuie sa se ruşineze. Încât n-ar trebui să ne alarmeze doar pustiirile. Ori ușurința cu care li se livrează pretexte demolatorilor si jefuitorilor. Ci, chiar mai mult, reactiile inadecvate la fenomene semnalizând declinul vestului, acea "dezoccidentalizare", numită de anglo-saxoni "westlessnes", despre care s-a vorbit mult și prost, în februarie curent, la ultima ediție a Conferinței de Securitate de la München. Şi care, în opinia mea, rezida în erodarea unor valori sacrosancte civilizaţiei apusene, cum este libertatea de opinie şi exprimare, judecata critică, raţiunea, argumentul, logica şi dialogul. Altfel, nu sunt un adept al "declinului occidentelui", un concept popularizat, în siajul cărții omonime a morfologului german al culturii, Oswald Spengler, de profesioniștii pesimismului filosofic și de dușmanii neonaziști, putinisti, comuniști și postcomuniști ai vestului. Dar degradarea valorilor occidentale, vizibilă în refuzul argumentului și obtuzitatea la principiul toleranței și al lui audiatur altera pars manifestandu-se în atitudinea jurnaliștilor unui ziar cândva nu doar progresist și antirasist, ci și de prestigiu ca platforma de dialog, ar trebui să-i pună pe gânduri și pe cei mai optimiști. Nefăcutele americane sunt dublate de altele, similare, vesteuropene. Noroc cu știrile "bune" parvenind din România. Unde președintele Iohannis nu se mulțumește să-l emuleze pe Sfântul Gheorghe. Pare să-l fi întrecut. Legenda pretinde că mucenicul, fost militar în armata imperială, martirizat de Dioclețian in secolul IV, ar fi izbutit să salveze în Libia o fecioară, străpungând cu sulița nesătulul balaur exalând duhori pestilienţiale, care urma s-o devoreze pe prințesă.

Sfântul Gheorghe, patronul armatei romane, a avut nevoie de ditai lancea și de o sabie ca să-i vină de hac monstrului. Președintelui Iohannis aproape că nici pix nu i-a mai trebuit ca să se impună în fața corupției intoxicând în ultimii 30 de ani România postcomunistă. Ca șef al CSAT, Iohannis a completat acțiunea CCR de evacuare a serviciilor secrete românești din lupta anticorupție eliminand aproape integral, din misiunea lor, ca şi din strategia de apărare națională, sulfurosul subiect al corupţiei. Dupa cum semnala G4Media.ro, au mai rămas între altele, în strategia cu pricina federaţia rusă şi ispitele iliberale, o aluzie la Ungaria lui Viktor Orban. Mai figurează niște probleme mai mici.

Dar corupția? Ca pericol, ca "vulnerabilitate" cum a fost cotată pană acum şi ca prioritate, corupția s-a evaporat, practic, din strategie. În care a rezistat doar ca o referință stingheră din capitolul minor și neglijabil al "riscurilor".

De parcă sute de mii și milioane de români n-ar fi ieșit în stradă ori stat la cozi interminabile, la vot, în ultimul deceniu, ca să combată răul structural numit "cleptocraţie". Ca si cum cea din urma n-ar fi încercat să refeudalizeze statul român. Ca și cum penalii pesedistului regim dragniot ar fi fost un simplu vis urât, din care ne-am fi trezit, odată cu instalarea tartorului șef al "ciumei roșii" după gratii, într-o realitate și o țară în care corupția românească nu mai are niciun pic de loc, iar legile strâmbate ale justiției ar fi fost de mult şi in corpore îndreptate.

Ca și cum șpaga și bacșișul sunt neologisme de care românii n-au auzit niciodată. De parcă tentativele de a blinda legislativ și juridic fărădelegile oligarhiei și hoțiile mafiei securiste și postcomuniste în fața DNA nu mai "vulnerabilizează statul", nu mai "generează prejudicii economiei" și nu mai "afectează potențialul de dezvoltare a tării, buna guvernanță, ...folosul cetațenilor și comunităților ...și încrederea în actul de justiție", cum se reliefa în 2015, în precedenta strategie națională de apărare. Reiese că, eliberată de sulița lui Iohannis, de pixul și deciziile lui magice care au răpus pe negândite si nedezbătute monstrul toxic, exhalând otrava corupției, numit cleptocrație, România se va bucura de acum încolo, ca fecioara salvată de mucenic, de binefacerile unor instituții ce vor rămâne garantat intacte. De acum încolo aceste instituţii vor înflori la adăpost de orice furt, de orice luări și dări de mită, de abuzuri, de trafic de influență. Iar imaginea și credibilitatea României, restabilite (şi salvate de MCV) de acțiunea președintelui și ale autorilor minunatei sale strategii naționale de apărare, ca bastion etern al anticorupţiei, nu vor mai fi niciodată deranjate sau șifonate.

Curios pare doar că acest uriaș "triumf" al actualei Românii "postpenale" și "postcorupte" a rămas (ca și scandaloasa inactivitate a DNA de după Laura Kövesi, ori neîndreptarea legilor justiției) aproape neobservat în presă. Nu tu declarații vexate, nu tu interviuri contondente, nu tu editoriale fumegânde, nu tu comentarii furioase și cu atât mai puțin proteste, demonstrații, mitinguri.

Dacă se face abstracţie de site-uri de calitate ca G4Media.ro, doar perpetuarea cu totul scandaloasă, după un revoltător vot împotriva desființării ei, în CSM, a Secției Speciale (de investigare a magistraţilor) și memoria găurită ca un șvaițer a fostului ministru al justiției, Toader, ce-au mai iscat ecouri notabile. În rest, tăcere. De parcă prin tăcere s-ar repara democrațiile defecte. Ori prin economie la cerneală tipografică și o presă fie cumpărată, fie lașă, oarbă, surdă și mută la realități.