Achitarea torţionarilor securişti ai lui 'Babu' Ursu

La funeraliile lui Gheorghe Babu Ursu am fost de faţă. Sunt indescriptibile sentimentele locuindu-l pe tânărul prieten al defunctului, în timp ce asista la strania ceremonie în mijlocul unor oameni, pe care disidentul ucis refuzase să-i toarne la Securitate. Oameni, punându-şi o puzderie de întrebări grave. 

Despre care ştiau că riscă să rămână multă vreme fără răspuns. Scrutând feţele celor prezenţi, nu puţini se vor fi întrebat: "unde-i sunt, oare, ucigaşii? Pe cine vor fi trimis să controleze tragica solemnitate din jurul bietelor rămăşiţe ale omului, până mai ieri plin de viaţă, de elan, de gânduri, de proiecte, de iubire, de cinste, de curaj, care a fost Babu"? 

Bestial torturat în beciurile Securităţii de anchetatorii poliţiei politice şi de ciracii de drept comun ai ofiţerilor securităţii Pârvulescu şi Hodiş, subalternii omului de casă al dictatorului, Iulian Vlad, trupul său fusese, dacă-mi amintesc bine, preparat. Dar familia şi prietenii ştiau adevărul.

Oamenii, care ţinuseră să-l petreacă pe martirizatul poet şi disident pe ultimul său drum, n-aveau cum să ignore ce se constatase la ridicarea cadavrului de la morgă. Sângele îi pătase hainele. Mâinile sale mai exhibau urmele cătuşelor purtate. Chipul său frumos, de gânditor şi luptător, era brăzdat de semnele bătăilor sălbatice pe care i le-au administrat zi şi noapte, săptămâni şi luni la rând, anchetatorii torţionari şi ucigaşii securişti precum şi slugile lor asasine.

L-am iubit pe Babu, bunul prieten al tatălului meu şi al unui impresionant grup de cărturari şi artişti de prim rang, români şi străini. Nu mai era. Fusese lichidat de Securitate pentru prezumtiva "calomniere și defăimare a conducerii de partid și de stat“, după cum i s-a reţinut într-unul din dosare. În fapt, pentru că refuzase delaţiunea şi complicitatea cu tirania. 

Şi mă întrebam când îşi vor primi pedeapsa asasinii pentru o crimă care, mie personal, avea să-mi schimbe viaţa din temelii, dar care, evident, nu mă privea doar pe mine. Din 1985 încoace am continuat să-mi pun această întrebare, ştiind că de răspunsul ei depinde nu doar dreptatea în cazul dat, ci soarta unei ţări a cărei ieşire din marasmul totalitar nu va putea ocoli vămile dreptăţii.

Mă aflu în situaţia ingrată ca, la aproape 35 de ani de-atunci, să fiu silit să-mi pun această întrebare în continuare. Fiindcă o judecătoare iresponsabilă a Curţii de Apel Bucureşti i-a achitat la 17 octombrie pe torţionarii şi asasinii lui Babu, în loc să-i condamne la 25 de ani de închisoare, cum, firesc, au cerut procurorii. Şi a refuzat să-i osândească în ciuda unui munte de probe documentând fără putinţă de tăgadă vinovăţia foştilor ofiţeri de Securitate Marin Pârvulescu şi Vasile Hodiş.

Nu mă miră că fiul disidentului s-a arătat, în reacţie, la fel de ”stupefiat” ca şi mine de un verdict echivalând cu o ”bătaie de joc la adresa ideii de justiţie în România”, după cum s-a exprimat Andrei Ursu, într-un interviu acordat Europei Libere. Are tot dreptul şi toate motivele să fie şocat.

Andrei Ursu nu s-a mulţumit în ultimele trei decenii să scrie despre scandaloasa impunitate de care, în România comunistă şi postcomunistă, se bucură asasinii securişti ai regimului ceauşist. A pus şi umărul la ceea ce ar fi trebuit să facă eficient şi de una singură justiţia: să strângă, să evalueze şi să prezinte judecătorilor multiplele mărturii şi dovezi adăugate unui voluminos rechizitoriu, care probează culpele ucigaşilor poliţiei politice. Cunoaşte deci în detaliu motivele concrete pentru care decizia adoptată de CAB, în ciuda mărturiilor oamenilor care l-au văzut pe Babu cărat cu pătura şi plin de sânge, la întoarcerea de la anchete, în speţă de la şedinţele de tortură la care l-a supus securistul Marin Pârvulescu, e strigătoare la cer. "A-i achita" (pe cei doi securişti) "în această situaţie înseamnă că" (judecătoarea de la Curtea de Apel) "s-a lăsat influenţată de Securitate", a subliniat el, just.

Au trecut aproape 35 de ani de la asasinarea lui Babu şi două decenii de la condamnarea lui Marian Clita, infractorul de drept comun care, spre a-i apăra, probabil, pe adevăraţii vinovaţi, a mărturisit că l-a ucis în bătaie, în celulă, pe marele român. În fine, au trecut 26 de ani de la condamnarea unor ofiţeri de miliţie găsiţi vinovaţi pentru instigarea la crimă a lui Clită. Dar nici unul n-a făcut mai mult de cinci ani de puşcărie. Unul a ieşit chiar pe bază de certificate medicale, după 11 luni.

Ce ieftină e viaţa martirilor comunismului românesc! Ce bine continuă să fie protejaţi torţionarii şi criminalii cei mai siniştri: cei ai Securităţii, din rândul căreia nici un ofiţer n-a fost condamnat vreodată pentru imprescriptibilele crime contra umanităţii, în ciuda celor 50 de volume ale dosarului asasinării disidentului, volume care, dimpreună cu zeci de mărturii, clarifică extrem de persuasiv circumstanţele uciderii lui Babu.

Sigur. Aberanta decizie nu e definitivă. ÎCCJ o mai poate corecta. Dar merită să medităm la semnalul lansat de acest verdict la trei decenii de la răsturnarea regimului ceauşist. Şi la doar câteva zile după ce partidul-stat şi-a pierdut majoritatea parlamentară, după ce, vrednic moştenitor al PCR şi-al securismului, a distrus justiţia şi democraţia, reintroducând feudalismul în România cleptocrată. 

S-a spus, nu fără temei, că sursa dezastrului României actuale e absenţa lustraţiei după '89. Dar nu-i doar atât. I se adaugă lipsa epurării SRI şi SIE. Apoi, impunitatea ofiţerilor criminali trecuţi cu arme şi bagaje în serviciile secrete post-decembriste, generalizatul şantaj politic cu dosarele, confuzia morală şi axiologică, savant întreţinută, ani la rând, de securişti cu privire la adevăraţii vinovaţi ai crimelor comuniste. Îi stau alături toxica şi insidoasa propagandă a presei securiste, elogiile adresate unor mari asasini, precum Iulian Vlad şi adulatorii lui, gen Aurel Rogojan, abundent prezenţi la televiziuni arondate şi în ziare gen Cotidianul şi Evenimentul Zilei, care confundă crima securistă cu patriotismul.

In fine, i se adaugă consumatorii dezinformărilor profesioniste dintr-o mass-medie controlată la sânge de reţelele securiştilor deveniţi, după '89, magnaţi, magistraţi şi diplomaţi. Nu puţini români îşi compensează complicităţile proprii cu regimul totalitar, printr-un radicalism post festum al laşilor, care refuză să înţeleagă bărbăţia autentică şi disidenţa reală. Ori să calibreze just feţele schimbătoare ale rezistenţei şi represiunii, de pildă când versatilul comunism s-a metamorfozat, devenind, din pretinsă mişcare de rezistenţă, ideologia unei dictaturi represive şi criminale.