1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

"Justiția și-a cam bătut joc de noi"

30 octombrie 2020

Tragedia de acum cinci ani de la Colectiv a trezit cum nici un alt eveniment recent nu a făcut-o emoții și conștiințe în societatea românească. Suferința acelei nopți este amplificată de amânarea condamnării vinovaților.

https://p.dw.com/p/3kdCM
Portrete ale victimelor tragediei de la Colectiv
Portrete ale victimelor tragediei de la Colectiv Imagine: picture-alliance/dpa/R. Ghement

„Unde ești, băiete?”, mă întreabă, din Berlin, Robert Schwartz, șeful redacției române a Deutsche Welle. „Acasă, dorm.” Avea o voce cum nu i-am mai auzit-o. „Aoleu! De ce?”

Trecuse cam o jumătate de oră de la explozie până la prima știre. Apoi, în câteva minute, televiziunile de știri au intrat în modul breaking news. La început au rulat câteva imagini filmate de vecini cu telefonul, apoi au ajuns și echipele de reporteri cu echipamente pentru transmisiuni în direct. 

Die Hard

Știam că Teo va merge la concertul acela. Știam toți cei care o cunoșteam pe Teo. Toți cei care o cunoșteam știam și că o iubim pe Teo. Pe Teo o iubea toată lumea. 

„Azi sunt o bombă cu ceas. Să nu spuneți că nu v-am avertizat.
Fugiți cât de departe puteți.
Sau încercați să mă dezamorsați dacă aveți curaj :))
PS: dacă nu mai dau semne de viață azi, înseamna că am explodat. Sau mi-a murit telefonul și sunt piua”

Este ultima postare pe Facebook a Teodorei Maftei - 30 octombrie 2015, cu câteva ore înainte de a pleca spre clubul Colectiv.

Am închis telefonul, după convorbirea cu Robert și, înainte de a porni televizorul, i-am trimis un mesaj Teodorei: „Ești bine? Răspunde!”. Apoi, din noapte au năvălit imaginile. O căutam din priviri printre imaginile acelea într-o continuă mișcare.

Teo a ieșit pe picioarele ei din clubul incendiat. Părea să fi scăpat nevătămată din cele 153 de secunde ale groazei. I s-a făcut în scurt timp rău și de atunci a pornit ultima ei bătălie pentru viață. Trăise, în ultimii zece ani, într-o continuă luptă cu o boală care se apuca, iar și iar, să-i numere zilele. A ieșit mereu învingătoare, râzându-i morții în nas. Trebuia să se întâmple și de data aceasta, nu se putea altfel. Doar era vorba despre Teodora! „Die Hard” Teodora.

Rugăciune pentru o supă

Au dus-o la spitalul Bagdasar-Arseni - pe ea și pe Cristian „Mumu” Matei, colegul ei din Pro TV, prins și el în Colectiv de flăcările care au întrerupt brusc, la ora 22.30, concertul trupei Goodbye to Gravity. Erau acolo, pe coridoare, printre alte neamuri, verișoara lui Teo, Alex, și Cambe, prietenul lui Mumu.

„Atunci când au fost aduși arșii din Colectiv, holul de la Bagdadar-Arseni făcea legătura între două compartimente. Erau bănci lipite de perete și atât”, își amintește Lucian Cambeșteanu. „Te uitai la uși, așteptând să vină un doctor cu o veste bună. De cele mai multe ori, doctorii sau asistentele treceau fără un cuvânt. Claie peste grămadă stăteam în holul acela de așteptare. Stăteam și infectam zona de intrare.”

Oamenii așteptau să li se spună că pot aduce o supă pacienților. „Vestea că puteau mânca însemna că pacienții erau bine”, povestește prietenul lui Mumu. „Mavi avea 25 de ani. Își revenise după șoc. Părinților, medicii le-au spus că-i pot aduce supă. I-au adus-o, după 24 de ore. Mavi murise. 25 de ani. A fost cazul care m-a scos din minți atunci.”

Garanțiile lui Bănicioiu

În multe astfel de spații improvizate au ajuns răniții din Colectiv. La nici 24 de ore de la tragedie, chiar pe culoarele spitalului Bagdasar-Arseni, ministrul de atunci al Sănătății Nicolae Bănicioiu refuza cu aroganță ajutorul oferit de Franța și Germania: „Vă asigur că tot ce se poate face în Germania facem și noi aici, pentru toți. Iar de aici dumneavoastră trageți concluziile, da? Nu cred că au îngrijire mai bună decât aici.”

Proteste în noiembrie 2015, după incendiul de la Colectiv
Proteste în noiembrie 2015, după incendiul de la Colectiv Imagine: Getty Images/AFP/D. Mihailescu

Un raport realizat, un an mai târziu, din ordinul succesorului lui Bănicioiu, Vlad Voiculescu, acuza degringolada managerială în care s-a acționat în acea seară, lipsa cadrelor medicale, foile de observații incomplete, comunicarea haotică, imposibilitatea izolării marilor arși și, de aici, riscul mare de infecții provocate în spitale de bacterii, viruși sau microbi. Florian Bodog, cel care i-a urmat lui Voiculescu la minister, a ținut raportul la sertar.

La sertar stăteau și nosocomialele. În 2015, în România, aproape nimeni nu raporta infecții intraspitalicești. Nosocomialele iau vieți, dar și bani din alocările bugetare. Nici în 2020 lucrurile nu stau cu mult mai bine. În opt luni de pandemie, direcțiile județene de sănătate publică nu au raportat nici o singură complicație septică provenită din mediul spitalicesc.

Ușile blocate ale României

La trei săptămâni după Colectiv, Elsa Albu a murit din cauza infecțiilor luate din spital. Fratele ei Adrian a supraviețuit. Pe verișoara lor, Mimi Voicu, arsurile din clubul cu uși de urgență blocate au răpus-o în nici 48 de ore. După cinci ani de la acea noapte, „ieșirile de urgență ale școlilor din România sunt încuiate - ca să nu chiulească elevii”, atrage atenția Adrian Albu. „În cazul unui incendiu, copiii - din ce exerciții au mai făcut - știu că trebuie să ajungă la o anume ușă, dar dau peste una blocată. Și se poate repeta un Colectiv mult mai tragic. Sunt oameni care se duc în fiecare zi în acest fel de locuri la muncă sau la școală, nu într-o seară dintr-un weekend, o dată la câteva săptămâni, să se distreze. La asta nu se prea gândește nimeni.”

După Colectiv, spune Adrian, „oamenii au realizat că riscurile la care se expun atunci când se duc la spital trebuie cântărite foarte bine, comparativ cu boala pentru care se duc. Au deschis ochii mai mult și au văzut minciuna în care trăiau până atunci. Societatea civilă s-a trezit, e ceva mai conștientă.” Îl înfurie nedreptatea care li se face victimelor: „Noi am ieșit în stradă să apărăm justiția și justiția și-a cam bătut joc de noi, cei de la Colectiv. De ce? Poate pentru că le-a fost teamă că, la un moment dat, statul român va trebui să plătească mult prea multe daune.”

Acele 153 de secunde, cât a durat focul în Colectiv, îl vor urmări mereu: „De fiecare dată când fac duș îmi aduc aminte de acel moment. În club am rămas blocat la intrare. Din spate au venit flăcările și am simțit căldura. În acel moment am crezut că o să mor acolo. Valul de căldură îl asociez mereu acelui moment.”

„Sper să ne sincronizam”

Mumu și Teo au fost transferați la cea mai bună clinică pentru arși din Israel, la insistențele angajatorului lor, Pro TV, care a și acoperit toate cheltuielile. „E și pacientul nostru, și noi l-am îngrijit și, cumva l-am salvat”, i-a spus lui Cambe unul din medicii de la Bagdasar-Arseni, în timp ce Mumu era transferat în Israel. Mumu era infectat din spital și i-a luat o lună, acolo, până să își revină. „La Cristian Matei, a fost norocul să meargă în Israel. La Mavi a fost ghinionul să moară în România”, conchide Cambeșteanu.

Mesajul pe care l-am trimis Teodorei în seara de 30 octombrie nu a mai primit răspuns. Ultimele ei fotografii de pe blog sunt de la Sala Polivalentă din București, de la un concert Joe Satriani, cu 18 zile înainte de Colectiv. A fost cadoul ei de ziua mea. Revenise de la Milano. „Să ne vedem cu bine”, mi-a scris. „Sper să ne sincronizăm, săptămâna viitoare, că am atâtea de spus.” Ne-am văzut cu bine la Polivalentă, dar Teo s-a dus în fața scenei, acolo unde intră fotografii acreditați. Am lăsat sincronizarea pe altă dată.

Pe 9 noiembrie, inima Teodorei a refuzat să mai comunice cu cea care i-a furat morții zece ani.

Cristian Ștefănescu DW Română
Cristian Ștefănescu La DW din 2000, Cristian Ștefănescu scrie despre actualitatea românească și despre teme europene.