Autoritate și retribuție

Problema salariilor demnitarilor a sfârșit în rușine și ridicol. Inițial părea o inițiativă menită să consolideze ierarhia în cadrul aparatului de stat și să-i ofere, dincolo de o întemeiere simbolică, și una materială, mai fermă. Nu că nu ar fi existat și până acum avantaje materiale, dar ele erau camuflate sub diferite forme, cum ar fi cheltuielile de protocol. Cu cât era mai înaltă funcția, cu atât mai ”exigent” era și protocolul. A mări salariile și a stabili o ierarhie transparentă părea un lucru bun, unul care ar fi contenit poate și umflarea cheltuielilor auxiliare. Dar divergențele manifestate în sânul ”autorității” au creat neîncredere sau, poate, au sporit-o. Nu știm dacă premierul Victor Ponta îl va atras pe președintele Klaus Iohannis într-o cursă (așa cum par unii să creadă), dar faptul însuși că a dezaprobat măsura anunțată de Gabriel Oprea a arătat că nu poate exista un consens solid în această privință.

Iar această fisură exprimă de fapt o neîncredere în stat și în funcția publică însăși. Persoana ajunsă sus, în ierarhia puterii de stat, constată că, în realitate, puterea lui de a influența politicile publice e mult mai mică decât credea, dar că se poate bucura în schimb de mai multe beneficii personale. Sau, altfel spus, demnitarul nu are deloc puterea care i se atribuie de obicei, dar are în schimb mai multe avantaje decât vede publicul.

Abia acest fapt, această relativizare a puterii, a permis reacția premierului Ponta, căci dacă ar fi existat o solidă încredere în autoritatea funcției publice, toți demnitarii s-ar fi manifestat perfect solidar și ”poporul” s-ar fi molipsit la rândul lui de această încredere.

Președintele Klaus Iohannis spusese anterior, atunci când lăudase inițiativa premierului interimar, că numai populismul ar fi împiedicat până acum creșterea salariilor pentru înalții demnitari ai statului. Într-o anumită măsură e adevărat, dar președintele a ignorat că nici elitele politice nu au pretins cu îndrăzneală o creștere a retribuțiilor, și nu doar de teama populiștilor, ci și pentru că nu au avut convingerea intimă că joacă cu adevărat un rol important. Cu alte cuvinte, foarte mulți au tăinuit un sentiment al propriei imposturi, care i-a împiedicat să pretindă public ceva pentru ei înșiși.

Dar impostura aceasta nu are legătură cu înzestrările personale, ci cu însăși funcționarea statului, care golește, uneori, o funcție de conținut. Există nu doar poziții individuale, dar chiar și instituții care până la un punct au avut o existență pur decorativă. (Iată un exemplu inofensiv: Avocatul Poporului până în 2003). În anumite privințe Președintele însuși poate constata că puterile sale sunt foarte limitate, după cum un șef de guvern se vede el însuși prins într-o rețea de interese și presiuni politice interne și externe, care îi pot anula voința personală.

Desigur sunt și oameni care se complac foarte bine în impostură, în sensul că nimic nu-i poate convinge că nu joacă roluri cruciale. Dar, îndeobște, neîncrederea de care vorbeam lucrează secret, pe dinăuntru, și moderează revendicările.

Toate partidele și toți președinții odată ce au ajuns în vârful piramidei au anunțat că își propun să realizeze ”un stat puternic”. El poate fi, în anumite versiuni, și ”stat minimal”, dar i se cere să fie totuși puternic în funcțiile păstrate. Această obsesie pentru ”statul puternic” trădează faptul că înalții demnitari au descoperit, odată ce au fost investiți, că nu au destule mijloace pentru a provoca cu adevărat schimbări; că statul e uneori o mașinărie care merge în gol.

În orice caz a mări salariile demnitarilor arată, dincolo de satisfacția personală a celor vizați, aspirația către o reinvestire cu putere a funcției publice. Sunt poate unii care speră ca, o dată cu retribuția, să dobândească, în chip magic, și un plus de autoritate.