Bacalaureatul ar trebui dedramatizat

A făcut senzație în presă cazul unui liceu din județul Gorj unde niciun candidat nu a reușit să promoveze examenul de bacalaureat. Dar partea cea mai savuroasă este aceea că primarul localității nu are nici el bacalaureatul și l-a picat de-a lungul vieții în vreo două rânduri. Om în vârstă, el a pledat, desigur, pentru diligență, îndemnându-i pe toți elevii să nu țină seama de exemplul său. E un caz pitoresc și, se pare, nu e singurul.

Dar în ciuda bunelor sale intenții, primarul se înșală întrucâtva în ceea ce spune și, surprinzător, are dreptate tocmai în exemplul vieții sale. Într-adevăr, se poate și fără bacalaureat.

Bacalaureatul a devenit o problemă din clipa în care a fost instituită supravegherea strictă a examenului care a provocat inițial scăderea gradului de promovare la sub 50%. Ulterior a continuată să mai crească, dar nu a depășit cu mult 60%. De aici a izbucnit o polemică aprinsă. Unii au pretins relaxarea examenului sau chiar posibilitatea admiterii în invățământul superior fără bacalaureat, argumentând că tinerii ar rămâne fără perspective. Dar de ce unica perspectivă ar consta în Universitate?  De ce tinerii nu-și mai văd viitorul în localitățile lor de origine în diverse meserii și eventual în agricultură? Cum este posibil ca dintr-o țară în care agricultura este de câteva ori sub potențialul ei, oamenii să plece să lucreze în fermele din Italia, Spania sau abatoarele din Germania?

S-ar putea obiecta că România nu a avut niciodată o agricultură performantă sub aspectul tehnicilor și că a deținut cândva o poziție proeminentă doar pentru că tehnicile nu evoluaseră foarte mult. După cum se poate face observația că decisive sunt raporturile de proprietate. Pleacă cei care nu dețin decât propriile brațe. Or, un om fără nicio proprietate suficient de valoroasă și fără școală pare să nu aibă niciun viitor în România. De aici decurge și sentimentul acesta apăsător că fără bacalaureat un om e condamnat la o viață de semi-sclavie. Unii cred că în occident oricum condiția lor ar putea fi mai blândă și pleacă atunci pe capete, deși am văzut și acolo destule cazuri dramatice de exploatare nemiloasă.

Migrația din afara Europei ține capul de afiș. Dar asta nu înseamnă că migrația intraeuropeană nu ar fi un subiect de mare gravitate. Și nu pentru țări ca Germania sau Franța, deși ele sunt primele care să se plângă (sporadic și aluziv), ci mai ales pentru țări ca România. Problema principală este că cei mai mulți oameni (o arată indirect diferite sondaje de opinie pe tema intențiilor de plecare) nu mai cred că este dezirabil să trăiască în propria țară, în mijlocul propriei familii și comunități, dar în condiții economice foarte modeste și cu puține perspective de evoluții rapide. Dacă cetățenii României ar refuza plecarea din principiu (în ciuda libertății de a o face) s-ar crea inevitabil o presiune socială și politică menită să ofere un răspuns oarecare la puținătatea resurselor. Dar esențială ar fi componenta etică, convingerea subiectivă a oamenilor că e bine să-și construiască viața în condițiile date. Căci dacă ei ajung să creadă exact contrariul, că nu e bine să se limiteze niciodată la condițiile date, atunci ei se vor transforma psihologic și moral în emigranți perpetui.

O carte veche și demodată în multe privințe (ceea ce nu e întotdeauna un rău), care aparține unuia dintre pionierii ideii europene, Richard von Coudenhove-Kalergi, atrăgea atenția asupra rolului pe care etica îl are în echilibrele și eficacitatea societăților. Kalergi adoptă o perspectivă radicală care ar părea inadmisibilă științelor sociale de astăzi, dar care are avantajul că explică mai bine decât teoriile complezente contemporane ceea ce se petrece sub ochii noștri.

Întrebându-se care sunt mijloacele prin care Europa poate rezolva marile probleme ale vieții sociale, el răspundea că acestea sunt două: etica și tehnica. Prima îl ajută pe om să obțină libertatea interioară și astfel să se autolimiteze, a doua îi oferă libertatea exterioară și dominația asupra naturii. ”În Europa - scria el prin anii 20 ai secolului trecut - doar două categorii de oameni dețin posibilitatea de a fi fericiți: bogații, care pot face și obține tot ceea ce doresc și sfinții, care nu vor să facă și nici să obțină nimic în plus față de ceea ce le-a acordat destinul.” Or, în acest context, continua Kalergi, ”Idealul eticii este de a face din Europa o comunitate de sfinți. Iar idealul tehnicii este de a face din Europa o comunitate de bogați.” Iar în restul cărții, el discută situația și posibilitățile reale ale Europei din perspectiva stadiului în care se aflau etica și tehnica epocii sale în acțiunea lor conjugată. (”Idealismul practic”, 1925).

Modelul teoretic pe care îl propunea Kalergi s-ar potrivi de minune marii teme a migrației din afara Uniunii Europene și a presiunii pe care o exercită cu deosebire demografia Africii, dar să rămânem deocamdată la tema limitată a emigrației românești. Din perspectiva de mai sus reiese că o societate ca cea românească are o dublă carență, atât una etică, cât și una tehnică. Sau mai exact, etica autolimitării - care nu exclude deloc progresul economic (căci idealul sfințeniei nu acționează, firește, în puritatea lui radicală) - s-a transformat în contrariul ei. Omul din fostele regimuri comuniste, constrâns timp de o jumătate de secol la limitări exterioare neasumate, aspiră acum la nelimitare. În termenii sociologiei curente, românii exprimă într-o mare proporție intenția de a căuta un job în străinătate.

Dar dacă oameni nu se mai mulțumesc să trăiască în satul sau în micul lor oraș de provincie, atunci bacalaureatul poate părea ”o viză” refuzată sau un prag dramatic greu de trecut. Or, primarul fără bacalaureat a dovedit că un om care se autolimitează, refuzând să plece, poate dobândi, paradoxal, o bună și fertilă deschidere de viață. Nu contează acum partidul sau performanțele lui concrete, ci faptul însuși că și-a găsit un rost în sânul comunității proprii. Bacalaureatul ar trebui eliberat de dramatismul care îl înconjoară, dar nu prin simplificarea lui, ci prin cultivarea ideii că  viața comunitară poate oferi destule alte posibilități de viață demnă.