Bonjour Tristesse! Bonjour Sagan!

Realizatorii francezi au ales fragmente din jurnalul scriitoarei, din opera literară cât şi din viaţa autoarei care şi-a trăit fiecare zi ca şi cînd aceasta ar fi fost unica şi ultima care i-ar fi fost dată.

“Bonjour, Tristesse” (1954) este romanul de debut al celebrei autoare franceze Francoise Sagan. Oare cine mai scrie astăzi despre tristeţi şi melancolii într-o lume în care stăpânul atotputernic este banul?

Francoise Sagan, interpretată de seducătoarea actriţă Sylvie Testud, a reuşit să-şi asume viaţa de zi cu zi şi vocaţia literară fără nici un compromis până în ultima clipă. Talentul de a savura momentul, disponibilitatea de a se dărui prietenilor, iscusinţa de a transforma viaţa în artă şi arta în realitate par, dupa vizionarea filmului , foarte simple şi la îndemâna oricui. “Nu pot să scriu decât despre ceea ce ştiu şi ce mi-a fost dat să trăiesc” declara Sagan într-unul din primele interviuri, când un editor o îndemna să scrie mai mult pentru a câştiga şi mai mulţi bani. Banii vin şi se duc, prietenii la fel. Autoarea va muri disperată şi singură.

Actriţa Sylvie Testud intră pe deplin în pielea personajului “Sagan”. Este fumătoare şi pasională, se risipeşte şi risipeşte tot ce are şi ştie. Femeia firavă cu privirea pătrunzătoare, aflată în război permanent cu structurile şi legile unei societăţi ce se autodistruge prin autoconstrîngere, este în cele din urmă greşit înţeleasă.

Tot ceea ce cunoaştem, dar trecem sub tăcere, irumpe în paginile cărţilor autoarei. Filmul impresionează prin prezentarea insistentă a voinţei, de nu puţine ori supranaturale, a unui singur personaj de a schimba lumea.

Şi totuşi publicul pare a se regăsi încă de la începutul filmului în delicateţea unei Francoise Sagan tânăra, hotărâtă totuşi să scrie o operă literară perenă. După succesele spectaculoase, ameţitoare ale începutului, scriitoarea eşuează în final atât literar cât şi social. Este părăsită de noroc, de inspiraţie, de prieteni.

Filmul este şi un tablou al anilor 50-60 din secolul trecut. În atmsofera epocii, restaurată meticulos, relaţiile dificile precum homosexualitatea sau pasiunea unei femei pentru o alta, sunt schiţate cu mare delicateţe.

Regizoarea Diane Kurys trezeşte prin “Bonjour Sagan” curiozitatea spectatorului pentru acea epocă, pentru aşa zisa “generaţie pierdută” şi pentru cei porniţi în căutarea timpului pierdut.

“Suntem singuri, iar când ne merge rău suntem cu siguranţă şi mai singuri”, scrie Francoise Sagan în urmă cu şase decenii, frază şoptită de actriţa Sylvie Testud în filmul a cărui premieră a reuşit să trezească dacă nu dorinţa de a retrăi libertatea şi excesele “eliberatoare”ale secolului trecut, cel puţin “empatic”, experienţa pe care o oferă cărţile scriitoarei Francoise Sagan şi filmul care i-a fost dedicat.

Ceea ce s-a şi întâmplat la premieră. Publicul liniştit şi căzut pe gînduri, nu s-a ridicat din scaunele de pluş decît după derularea genericului – un gest rarissim în sălile moderne de cinematograf.