Câmpulung Muscel, un oraș în convalescență

De numele municipiului Câmpulung Muscel din județul Argeș se leagă o seamă de personalități care fie s-au născut aici, fie și-au desăvârșit cariera în fostul târg a cărui arhitectură veche de sute de ani din inima urbei dă seama de aplecarea către frumos a multor familii înstărite, unele dintre ele boierești.

Istoria orașului îi reține, printre alții, pe Tudor Mușatescu, Ion Barbu, Dinicu Golescu (al cărui nume îl poartă unul dintre liceele localității), Alexandru Davila, Theodor Aman, Constantin D. Aricescu, Petre Țuțea și multe alte personalități în special din domeniul artelor.

Tot în Câmpulung Muscel filosoful Constantin Noica a trăit în domiciliu obligatoriu în perioada 1949-1958, după care a fost arestat și condamnat la 25 de ani de muncă silnică. Destinul lui Alexandru Paleologu este și el legat de numele orașului unde, urmărit de Securitate, s-a ascuns sub numele de Ion Crăifăleanu. În 1959 a fost arestat în lotul Noica-Pillat și condamnat la 14 ani de muncă silnică pentru „uneltire contra regimului comunist“.

Rezistența anticomunistă a partizanilor „haiducii Muscelului“ din împrejurimile muntoase ale localității Nucșoara, care a durat aproape 10 ani sub conducerea fraților Arnăuțoiu și a colonelului Arsenescu, arestați și executați de regimul comunist, Elisabeta Rizea din Nucșoara, cea care i-a sprijinit pe partizani și a fost în mai multe rânduri arestată și întemnițată, violonista Ioana-Raluca Voicu Arnăuțoiu, fiica Mariei Plop și a lui Toma Arnăuțoiu, născută în munți și trăind printre partizani până la vârsta de doi ani, când mama sa a fost fi capturată de Securitate, sunt doar câteva file de memorie legate de Câmpulung Muscel.

Mulți dintre localnici, mai ales cei tineri, nu le cunosc. Am întrebat câțiva liceeni despre toate aceste nume și faptele lor. Au ridicat din umeri. Nu trebuie să fie materie înscrisă în programa școlară popularizarea istoriei orașului de către profesori. Însă în situația în care nici unii dintre ei nu au habar de istoria orașului lor, nu ne mai miră nimic.

Averea industrială la mâna protipendadei iliesciene

Câmpulung Muscel a fost unul din sutele de orașe puternic industrializate ale României comuniste. Uzina producătoare de automobile de teren Aro, Combinatul de ciment și Combinatul de fire și fibre sintetice, acesta din urmă construit la ordinul Elenei Ceaușescu, au extins orașul cu binecunoscutele blocuri comuniste. Doar uzina Aro avea la un moment dat aproape 15.000 de angajați. Mulți dintre aceștia erau navetiști din localități rurale, unele foarte îndepărtate.

În primii ani după căderea comunismului, rechinii FSN și foștii securiști au aplicat aceeași rețetă obiectivelor industriale din Câmpulung Muscel, ca și celor din întreaga țară: privatizările frauduloase și căpușarea până la faliment a mamuților industriali mari consumatori de energie și de forță de muncă.

De supraviețuirea uzinei Aro se leagă o întreagă epopee. Toți câmpulungenii știu că prima tentativă de privatizare a venit din partea companiei Mercedes-Benz. În 1991, Ion Țiriac, bun prieten cu președintele companiei, a aterizat împreună cu acesta la poarta uzinei. Aflând de perspectiva privatizării, muncitorii s-au strâns într-un protest declamând binecunoscuta lozincă „Nu ne vindem țara!“ A fost singura ofertă serioasă de retehnologizare a uzinei. Oamenii vorbesc și azi că protestul salariaților a fost de fapt pus la cale de camarila lui Iliescu, interesată ca uzina să intre în faliment pentru a putea fi prăduită piesă cu piesă.

În 2003, în timpul guvernului Năstase, uzina a fost vândută unui „investitor“ latino-american cu prețul de 150.000 de dolari, costul unui apartament mai răsărit, dar cu angajamentul contractual al acestuia de a investi zeci de milioane de dolari pentru retehnologizare și plata unor datorii uriașe. În urma procesului care a urmat pentru nerespectarea contractului, așa-zisul investitor a scăpat basma curată.

De-a lungul timpului, garnituri de tren cu piese de schimb au ieșit pe poarta uzinei Aro, cu voie de la stăpânirea politică. În momentul de față, fosta uzină, întinsă pe o suprafață de 40 de hectare, este un morman de fiare ruginite. Ruinele au fost cumpărate de Nicolae Rațiu, fiul lui Ion Rațiu, care a închiriat spațiul mai multor firme din domeniul imobiliar.

Aceeași soartă a avut-o și Combinatul de fire și fibre sintetice din cartierul Grui. Tot în 2003, obiectivul industrial a fost vândut unui om de afaceri din Turcia. Același angajament contractual care prevedea retehnologizarea combinatului, același furt la drumul mare, astfel că totul s-a transformat într-o afacere prosperă din vânzarea fabricii la fier vechi.

Singurul obiectiv industrial din Câmpulung Muscel care a rămas în picioare este Combinatul de ciment, cumpărat de grupul elvețian Holcim. În vremea comunismului, o zonă întinsă pe zeci de kilometri pătrați era acoperită de praful de ciment care pătrundea prin filtrele uzate moral de ani de zile. Din 1999, când grupul Holcim a cumpărat combinatul, acesta a investit aproape un miliard de euro în retehnologizare. Acum copacii din împrejurimi sunt din nou verzi iar casele pot sta cu ferestrele larg deschise.

Dezvoltarea turismului, singura soluție pentru câmpulungeni

Ce s-a întâmplat cu salariații care și-au pierdut locurile de muncă după moartea indusă politic a uzinei Aro și a Combinatului de fire și fibre sintetice? Unii dintre ei, cum spuneam, au fost navetiști și s-au așezat la locurile de baștină. Alții, și nu puțini, s-au pensionat „pe caz de boală“, deși mulți dintre ei nu aveau afecțiuni grave în baza cărora să fie incluși în categoria celor inapți de muncă. Unii, chiar și ingineri, s-au făcut taximetriști, vânzători, precupeți. Dar cei mai mulți, după spusele localnicilor, au plecat să muncească în străinătate.

Paradoxul în ceea ce privește piața muncii în municipiul Câmpulung Muscel este acela că ofertele de locuri de muncă ale micilor întreprinderi rămân fără răspuns. Am întrebat-o pe Elena Lasconi, actualul primar al municipiului și fostă jurnalistă la ProTV, ce soluție vede pentru revenirea la viață a municipiului.

„Eu cred că salvarea noastră este turismul, dar acest obiectiv se construiește greu. Pentru aceasta e nevoie de infrastructură. Este inadmisibil ca la finalul anului 2021 să vorbim de străzi care să nu aibă apă, canalizare, gaz, asfalt (…) Apoi, trebuie să introducem învățământul vocațional, să pregătim oameni care să lucreze în industria hotelieră, pentru că degeaba sunt oameni de afaceri care vin aici și vor să-și deschidă restaurante, baruri, hoteluri, dacă nu au cu cine lucra, nu au personal profesionist (…) Vrem, pe de altă parte, să punem foarte bine la punct tot ceea ce înseamnă monumentele din Câmpulung, cu povestea lor, să construim un brand de oraș“.

De peste 30 de ani fața municipiului a rămas aproape neschimbată, cu excepția apariției câtorva pensiuni și a unor magazine la parterul blocurilor. Câmpulungenii așteaptă, ca în majoritatea orașelor care își trăiesc agonia postcomunistă, să pice de undeva din cer o soluție salvatoare.