Cărbunele românesc și ”One Planet Summit”

Cum se spune în fotbal, Emmanuel Macron a rămas în offside, urmând să discute la Paris cu specialiștii din domeniu, vedete hollywoodiene și mediul militant. A fost comentată absența președintelui Donald Trump, dar în realitate au lipsit toți ceilalți lideri politici, reuniunea definindu-se mai curând ca una de deliberare teoretică și nu de decizie politică.

Prin urmare, dacă președintele Macron își va fi propus să se prezinte ca liderul global care reorganizează lumea împotriva noii orientări americane, a eșuat. Căci a dezbate împreună cu câțiva exponenți ai tehnocrației globale, cu Bill Gates, Leonardo di Caprio și Arnold Schwarzenegger, aduce mai curând  a reclamă și festival ecologic.

Emmanuel Macron ar trebui să recunoască faptul că, de data aceasta, entuziasmul i-a depășit inteligența. Obstinându-se să creadă că lumea se va alinia în spatele său, răpită de frumusețea idealului, el riscă să pățească la fel ca François Hollande în cazul Siriei. Reclamând inflexibil, ca o condiție prealabilă, înlăturarea de la putere a lui Bashar al-Assad, fostul președinte a retras întregul corp diplomatic, inclusiv elementele de sprijin pentru serviciile de informații, și s-a trezit ulterior că nu mai are nicio putere în regiune și că trebuie să ceară mereu ajutor partenerilor care conservaseră anumite poziții. Germanilor, bunoară, după cum relata un fost șef al spionajului francez. Așa cum știm, românii și-au păstrat și ei ambasada, dar nu avem indicii cu privire la contribuția lor reală în zonă, în afara unor aluzii laudative plasate de oficialii americani.

Lecția istoriei este că orbirea ideologică nu duce nicăieri. Emmanuel Macron se vede pe sine în centrul simbolic al lumii ca cel mai strălucit apărător al noului umanism, dar riscă să se izoleze în propria glorie. Se spune obsesiv despre Donald Trump că s-ar fi izolat în oprobriul lumii, dar izolarea pe un piedestal de idealitate este mult mai radicală. Nu știm cine va fi în cele mai din urmă cel lăsat deoparte, căci lumea e făcută din suma problemelor mici.

De exemplu, România, care ne interesează în primul rând, nu are un entuziasm special pentru revoluția ecologistă pentru care se militează la Paris. Producția de energie a României se bazează într-o proporție covârșitoare pe gaze naturale, țiței și cărbune. Aici problema momentului nu este trecerea la surse de energie fără emisii de carbon, ci mai curând compensarea resurselor proprii de gaze naturale și țiței, care se epuizează ireversibil, prin creșterea producției de cărbune. Luna trecută Institutul național de Statistică arăta că producția de cărbune a crescut în 2017 cu 15 % față de anul precedent și este de așteptat să crească în continuare. Actorii politici principali, Guvernul PSD și Președintele Klaus Iohannis, susțin exploatarea cărbunelui în pofida exigențelor europene actuale.

De altfel cine citește ”Strategia Energetică Națională” publicată pe site-ul ministerului de resort, poate afla că, în ciuda concesiilor de rigoare făcute tendințelor globale și strategiilor europene, România intenționează să valorifice pe mai departe resursele clasice, mult mai ieftine. Deși cărbunele românesc are o putere calorică mică și nu poate fi exportat în Europa, el are avantajul unor rezerve mari concentrate în zone restrânse, a unei infrastructuri de transport și a minerilor calificați. În consecință, cărbunele ar putea sluji ca rezervă strategică în caz de criză energetică mondială. În sfârșit importul de cărbune, deși poate fi invocat în context, nu rezolvă problema emisiilor de carbon, ci doar o mută în altă parte.

Mai este de remarcat că Strategia citată ia distanță explicit față de politicile UE, arătând că acestea sunt mai exigente față de cele asumate de cei mai mari poluatori ai lumii, ca de exemplu China, (care va continua să polueze nestingherit până în 2030) și că acest fapt riscă să se întoarcă împotriva țărilor europene, prin diminuarea competitivității produselor sale. Președintele Donald Trump nu spusese nici el altceva atunci când s-a retras din acordul de la Paris.

Din această schiță putem înțelege că țările fără autoritate politică ca România, chiar dacă nu se implică asertiv în dezbaterea globală, sunt în mod legitim preocupate să-și asigure anumite spații de manevră, care să le garanteze securitatea energetică, și că, prin însumare, aceste mici disidențe vor face ca principiul realității să triumfe în fața fantasmelor ideologice.