Covîrşitoarea banalitate a răului

Faptul că banalitatea răului, sintagmă folosită de Hannah Arendt în contextul procesului intentat la Ierusalim criminalului nazist Adolf Eichmann, condamnat la moarte, a fost rapid extrapolată dincolo de sistemul ei originar de referinţă- totalitarismul - are o explicaţie: imaginarul colectiv înclină să atribuie răului toate semnele exterioare ale maleficului.

Cînd însă de sub aparenţele unei normalităţii fizice, cînd de după paravanul unui comportament în relativă consonanţă cu normele sociale, iese la iveală în carne şi oase ucigaşul,asasinul, autorul unui masacru, atunci stupoarea generală, consternarea îndurerată, revolta amplificată şi de neputinţa de a înţelege care a fost mobilul real al atrocităţilor comise, este cvasi absolută.

Şi totuşi, chiar dacă efortul de a înţelege nu se va solda instantaneu cu elucidarea cazului, el merită făcut tocmai pentru a spori vigilenţa şi a înlătura condiţiile care să mai facă posibil un amoc ca cel de la Winnenden, de la Erfurt, din Finlanda, din Colorado, din Alabama.

Un sociolog şi psiholog de renume internaţional, specializat în studierea violenţei, războiului şi terorii, a furnizat în paginile cotidianului DIE WELT cîteva explicaţii unei categorii a răului ce pare inexplicabil, inevitabil , fatal, la prima vedere.

Wolfgang Sofsky, acesta fiind numele autorului articolului, observă că pe cît de „normale” sunt aparenţele celor loviţi de amoc pe atît de comune sunt şi motivele furiei ucigaşe de care aceştia se lasă cuprinşi: invidie, gelozie, eşec şcolar sau profesional,un cuvînt nepotrivit, o privire piezişă, sunt suficiente pentru a arunca în aer rezervorul de furie şi ură violentă. Există totuşi -susţine Sofsky -cîteva semnale premergătoare actului final: viitorul asasin se metamorfozează, faptele pe care le pune la cale au nevoie de un timp de incubaţie care-l obligă să se retragă, să se izoleze, să se lase în voia fantasmelor distrugerii şi ale puterii.

Trecerea la fapte poate fi uneori precedată de o travestire completă cum s-a şi întîmplat în cazul liceanului de la Erfurt (care înainte de a năvăli înarmat în incinta Gimnaziului Gutenberg s-a îmbrăcat într-un kimono de luptător Ninja).

Actul final, îi dă făptaşului un nemărginit sentiment al puterii, senzaţia reală de a dispune, o dată cu primul foc tras, de viaţa şi soarta celorlalţi. Amocul - scrie Sofsky- ar fi un dans extatic al anihilării, o beţie a puterii, culminînd cu triumful de a ucide gratuit, pur şi simplu de dragul de a ucide.

Nu disperarea ci furia, ura, setea de răzbunare, sunt cele care alimentează amocul. Iar sinuciderea nu face parte din planul iniţial, bine pus la punct al făptaşului. Îndeobşte,cel lovit de amoc moare în urma schimbului de focuri cu urmăritorii lui sau pe drumul de întoarcere din extazul exterminatoriu, la realitate.