1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Regizorul Mihai Țărnă și "tăcerile" încărcate de sens

16 iulie 2023

Două spectacole ale regizorului Mihai Țărnă, montate la Chișinău, frapează prin caracterul lor îndrăzneț și experimental.

https://p.dw.com/p/4TxsD
Macbeth în regia lui Mihai Ţărnă, Chişinău
Macbeth în regia lui Mihai Ţărnă, ChişinăuImagine: Mihai Tarna

Mihai Țărnă pune preț pe tăcere. Chiar denumirea trupei pe care o conduce, "Teatrul fără nume", conservă pauza, timiditatea, ezitarea, dilema de a lua un chip anume, de a-și asuma o identitate. O reținere onomastică ce deschide spre diverse formule de creație și o invitație pentru public de a nu situa trupa într-o paradigmă anume, de a-i căuta mereu alte disponibilități semantice. Pentru că și viziunea artistică a directorului de scenă este una proteică, neliniștită, exploratorie.

Activitatea lui Mihai Țărnă se derulează între Chișinău și Paris – în "Orașul luminilor" este șef al catedrei Arta Actorului la Institutul Internațional de Film și revine acasă, la Chișinău, pentru proiecte teatrale. În luna mai 2023 am văzut două spectacole ale acestui inventiv regizor, inspirate din Shakespeare: "Și restu-i tăcere..." și "Macbeth" (acesta din urmă aspirând și varianta lui Eugène Ionesco).  

"Și restu-i tăcere..."

Pornind de la ultimele cuvinte ale lui Hamlet, Mihai Țărnă a conceput un spectacol non-verbal: doar mișcare scenică, muzică și decor, mustind de asociații și de trimiteri spre mai multe zone ale artei și ale destinului uman.

"Şi restu-i tăcere", în regia lui Mihai Ţărnă, Chişinău
"Şi restu-i tăcere", în regia lui Mihai Ţărnă, ChişinăuImagine: Mihai Tarna

Un spectacol realizat în plină pandemie, în vara anului 2020, după mărturia regizorului, spectacol consacrat memoriei lui Shakespeare, dar și un omagiu adus oricărui creator care și-a trăit la cote înalte, incandescente, vocația. O frescă, o retrospectivă a operei lui Shakespeare, bazată pe sonete, dar evocând și piesele sale celebre.

Spectacolul e un fel de pătrundere în mintea creatorului, redă în imagini simbolice căutările, frământările sale. Creația e un bloc incasabil, pe care omul de geniu încearcă să-l fisureze pentru a scoate la lumină opera ascunsă în materia lui, dar până să ajungă acolo are un deșert de străbătut.

Într-un fel de adăpost de schimnic, Moartea (actorul Ion Munteanu) citește din Scriptele Vieții. Poartă o rasă de călugăr medieval, cu glugă, lectura sa are constanță de metronom. Dincolo de bârlogul Morții se întinde un câmp presărat cu dune, din care un vânt imaginar ridică mici nourași de nisip sub picioarele trecătorilor. Sporadic, își face apariția un Măscărici (actorul Vitalie Jacotă), nelipsitul personaj și confesor shakespearian, cel care relativizează drama, își bate joc de regi și episcopi, le amintește cât de iluzorie e mărirea, cât de stupidă vanitatea, cât de precară e condiția umană.

Spiritul creator al lui Shakespeare – personajul central – este o adolescentă grațioasă, tunsă scurt, un androgin (talentata interpretă Cătălina Cazacu). Muzele îl/o curtează, Măscăriciul îi face din ochi și se amuză de felul prea serios în care se ia, chiar și Moartea îl/o privește cu simpatie – e suficient de generoasă, îi lasă destul timp să se manifeste, îi admiră curajul și inocența. Moartea își va lua, desigur, tainul, însă Spiritul creator va dăinui, atâta timp cât Scriptele Vieții nu-și vor epuiza filele. 

Actriţa Cătălina Cazacu în "Şi restu-i tăcere"
Actriţa Cătălina Cazacu în "Şi restu-i tăcere"Imagine: Mihai Tarna

Scenele din maidanul pustiu, sepulcral, luminat în fundal de un proiector roșu, amintesc de un câmp de bătălie presărat cu cadavre (aici cu cadavrele iluziilor sau a încercărilor ratate) din marile tragedii – "Regele Lear", "Richard al III-lea"... Sugerează dansul morții din "A șaptea pecete", filmul lui Bergman.  

Spectacolul conține inserturi din filmografia după creația marelui Will, cu vocile lui Laurence Olivier, Orson Welles, Suzanne Cloutier, Kenneth Branagh ș.a. Coloana sonoră susține insinuant, apoi tot mai grav, mai patetic, zbuciumul conștiinței creatoare: "The Sound of Silence" de Simon & Garfunkel, și "What is a youth?" al lui Nino Rota, compozitorul preferat al lui Fellini, Copolla și, firește, nu doar al lor.

"Macbeth"

Acest spectacol te așază într-un alt raport față de întâmplările derulate în scenă. Dacă în "Și restu-i tăcere" ai o provocare cognitivă, o pădure de simboluri absconse din care încerci să răzbați urmărind pantomima actorilor – ghidajul lor e foarte aproximativ, metaforic (un "Hamlet" nonverbal ar fi fost totuși recognoscibil!) –, atunci "Macbeth"-ul lui Mihai Țărnă urmează cu fidelitate linia narativă a piesei, muiată în elementele grotești ale teatrului ionescian, care răstoarnă în derizoriu monumentalitatea tragediei. Înarmat, ca spectator, cu această pre-știință a subiectului, eliberându-ți astfel atenția și energia cuvenite efortului de  interpretare, poți asimila relaxat transpunerea lui Mihai Țărnă. 

Poate părea paradoxal, gândindu-ne la plăcerea experimentului pe care o etalează constant în montările sale, dar Mihai Țărnă ne propune aici mai degrabă o viziune romantică, eroizantă a piesei. Perechea Macbeth (Alexandru Rusu) și Lady Macbeth (Mihaela Popescu), înainte să-și intre în funestul rol predestinat, au o scenă de iubire înălțătoare... la propriu: un număr de acrobație pe funii (executat absolut admirabil!) care durează destul de mult, vreo 15 minute, sugerând o relație de tip Romeo și Julieta, nicidecum o viitoare, nebănuită, intenție asasină. 
Iubirea "telurică" a soților Macbeth nu e mai puțin intensă decât cea „aeriană”, încât regele Duncan (Alexandru Dicusar) apare cu atât mai dizgrațios: un ins sadic și libidinos care, de bună seamă, nici nu merita altă soartă decât niște lovituri de pumnal în timp ce doarme. Duncan, categoric, e infinit mai detestabil decât perechea ucigașă – se vede și din felul cum îl execută pe rebelul Cawdor (Ion Munteanu) la începutul piesei. 

Scenă din piesa Macbeth, în regia lui Mihai Ţărnă
Scenă din piesa Macbeth, în regia lui Mihai ŢărnăImagine: Mihai Tarna

Aspectul tradițional-romantic transpare din durata prea lungă a spectacolului, unele scene ar fi putut fi comprimate sau scurtate cu folos. Mihai Țărnă, se poate spune, oscilează între epicul lui Shakespeare și tentația ionesciană a convenției simboliste, a metaforei, limbajului alegoric, mișcării scenice împrumutate din baletul modern. 

Un exemplu foarte reușit de rezolvare insolită, prin imaginație scenografică, este secvența petrecerii, de după asasinarea lui Duncan, de la castel – un chiolhan la care soții asasini îi invită pe nobilii scoțieni, în intenția de a-și afirma și valida pretențiile la tron. Curtenii sunt reprezentați metonimic de un șir de costume de epocă înșirate pe umerașe. Și în acest anturaj... de „spălătorie” medievală, groaza, deruta lui Macbeth în fața fantomei lui Banquo (Petre Dragancea), asasinat și el – încercare zadarnică de a împiedica profeția Vrăjitoarelor ("tu nu vei fi rege, Banquo, dar vei da naștere unei dinastii de regi") –, este foarte elocventă, anunță prăbușirea protagonistului, lunecarea-i inexorabilă într-o serie infernală, care să-i asigure coroana – crimă după crimă după crimă... De aici încolo remușcările lui Macbeth nu-și mai au locul, cale de întoarcere nu există. 

Două versiuni la aproape trei decenii

Prima montare la Chișinău a "Macbett"-ului ionescian (ortografiat "Macbett", nu Macbeth ca la Shakespeare), o realiza Mihai Fusu la teatrul Luceafărul. Rolul titular l-a interpretat regretatul actor Vlad Ciobanu – pe atunci foarte tânăr, tot el și primul Hamlet basarabean din epoca postbelică. 

Actorul Vlad Ciobanu în piesa intitulată "Macbett", regizată de Mihai Fusu
Actorul Vlad Ciobanu în piesa intitulată "Macbett", regizată de Mihai FusuImagine: Serghei Cartașov

Spectacolul și-a avut premiera la 24 martie 1994, cu patru zile înaintea morții marelui dramaturg româno-francez, la Paris. Mărturisesc că am venit la spectacolul lui Mihai Țărnă animat de dorința de a compara cele două viziuni regizorale, care se întâlnesc în intenția de a valorifica, ionescian, în penumbra unei contemporaneități decăzute, caracterul atemporal, arhetipal al tiranului-uzurpator, mergând dincolo de situarea sa istorică, shakespeariană. Am venit pentru a-mi consuma propria tăcere, încercând să-mi reconstitui în memorie prestația fratelui meu de acum aproape trei decenii, pe scena de unde n-a plecat niciodată... 

  

Vitalie Ciobanu | Corespondent DW la Chișinău
Vitalie Ciobanu Colaborator permanent al DW din 2022.