Crucea vălului islamic integral

Înainte de a se întâlni, joi seara, cu omologii săi regionali, creştin-democraţi, ministrul german de interne, Thomas de Maiziere, şi-a reiterat refuzul unei interdicţii generale a purtatului de văl islamic integral.

Chestiunea, foarte controversată, a ajuns în repetate rânduri să fie evaluată şi de curţile constituţionale germane. Care au adoptat verdicte şi sentinţe cum nu se poate mai problematice. Dat fiind trecutul ei totalitar, Germania - au subliniat frecvent experţii - conferă libertăţii religioase, cu tot cu dreptul la purtatul de burqă sau niqab, o importanţă ieşită din comun. Mi se pare, deci, grea, crucea acestei probleme.

Îmi amintesc, cu oarecare strângere de inimă, discuţia în contradictoriu pe care am purtat-o cu ani în urmă cu o pictoriţă şi arhitectă orginară din România. Care, deşi bine integrată în Occident, continua să considere intolerabil purtatul vălului integral.

Era un obicei pe-atunci tolerat pretutindeni în vest, deşi semnalizează nu doar dreptcredincioşie musulmană. Implică, deopotrivă, o doză notabilă de mefienţă, de mizantropie, de misoginism, precum şi, totodată, un tip de fundamentalism religios şi de refuz al modernităţii, deschiderii şi liberalismului, pe care interlocutoarea mea nu voia şi nu putea să le accepte.

Îi înţelegeam idiosincrazia, fără s-o împărtăşesc integral, deşi, spre deosebire de eminenta artistă, care încerca să mă convingă să-i accept punctul de vedere, aveam acces şi la aspectele politice neplăcute ale subiectului, devenit fierbinte după atentatele teroriste de la 11 septembrie 2001. După care, deloc întâmplător, avea să crească brusc, iar apoi constant şi consistent nu doar la Miazăzi şi Răsărit, ci şi la Soare-apune şi în nordul Europei, numărul nefericitelor condamnate, uneori chiar autocondamnate, la închisoarea pe viaţă numită purtat de burqă şi niqab.

Îmi amintesc însă bine de vânătoarea de jeanşi, de păr lung şi fuste scurte declanşată de aparatul represiv al ceauşismului în replică la tendinţele de liberalizare a societăţii româneşti. Cu exact 75 de ani în urmă regimul nazist a lansat prigoana împotriva tinerilor hamburghezi cărora le plăcea swing-ul şi jazz-ul american. Am egală oroare de statul totalitar, de prigonirea minorităţilor şi de prejudecăţi. Iubesc libertatea, democraţia şi statul de drept.

Or, dacă democraţiile liberale şi societăţile deschise, ca să folosim termenul lui Karl Popper, au vreo noimă, e clar de la raţionalitatea biblică încoace, de la John Locke şi până la Martha Nussbaum, că ele trebuie să respecte libertatea religioasă, un drept fundamental al omului. Dacă femeia vrea să poarte burqa, oare noi cine suntem şi ce drepturi avem să i-o interzicem?

Concomitent se pune şi o întrebare practică. Dacă năzuim să facilităm integrarea musulmanilor în aceste democraţii şi societăţi, astfel încât ei să nu mai formeze lumi paralele din care să se trezească din când în când câte un descreierat fanatic să se arunce în aer în mijlocul unor mulţimi, oare cum ar fi util să ne comportăm?

În siajul stângii americane, stânga occidentală crede că răspunsul la această complexă întrebare ar fi, chipurile, de domeniul evidenţei. Că ar fi de la sine înţeles ca, simbolic, imigranţilor orientali să li se aştearnă un covor de flori de bunvenit la picioare, cu tot cu drepturi speciale. Că. spre a li se lichida inhibiţiile, nou veniţii trebuie acceptaţi „să sosească” în vest nu doar fizic, ci salutându-se şi întregul lor bagaj cultural.

Gânditoarea americană Martha Nussbaum, autoarea unui volum apărut în 2012, despre „noua intoleranţă religioasă” (The New Religious Intolerance: Overcoming the Politics of Fear in an Anxious Age ), le revendică dreptul la o astfel de primire, la fel ca şi profesorul german Ludger Pries, a cărui carte abia apărută se intitulează Migraţie şi Sosire. Conform celui din urmă, refugiaţii sunt traumatizaţi şi nu se poate aştepta din partea lor să se asimileze rapid. Integrarea s-ar produce pe calea muncii şi a deprinderii limbii din noua patrie. În fine, gânditorii stângii nu judecă lucrurile doar dintr-un unghi hiperliberal, ci şi obturând bună parte din realitate.

Migranţii din lumea islamică sunt judecaţi frecvent fără să se facă vreo deosebire între ei şi alţi refugiaţi, imigranţi şi solicitanţi de azil politic din alte epoci, zone şi civilizaţii. Ca şi cum toţi ar fi o apă şi-un pământ. Ca şi cum problema în discuţie s-ar purta în vid şi ar fi pur teoretică, iar contextul politic, teama de alienare şi discrepanţele cultural-identitare n-ar avea nici cea mai vagă importanţă.

Or, lucrurile nu stau aşa. Ne aflăm în miezul unui conflict de amploare globală iscat de o revoluţie islamistă de extracţie totalitară şi teroristă, care a însângerat globul în numele unei lecturi literale, fundamentaliste a Coranului, băgând nu doar Germania, ci întreaga lume liberă în sperieţi. În condiţiile actuale, de insecuritate parţial acută, cu tot cortegiul lor de virtuale sau reale consecinţe politice populist-extremiste în replică la ameninţarea teroristă, integrarea migranţilor musulmani a încetat să fie un simplu deziderat, devenind o urgenţă, o nevoie acută.

Iar purtatul de burqă şi niqab nu e doar expresia unei decizii personale adoptate în baza interpetrării fundamentaliste a tradiţiilor musulmane, a libertăţii religioase şi a drepturilor omului, ci şi un evident simbol politic. Chiar dacă n-ar fi, cum susţin mulţi, şi o problemă de securitate, burqa e o expresie clară a „dezintegrării”. Astfel a calificat-o, pe bună dreptate, vicepreşedinta CDU, Julia Klöckner. În fapt, e un simbol al refuzului modernităţii, democraţiei şi egalităţii în drepturi, ca şi al libertăţii şi drepturilor individuale, acel casus belli care se află, esenţialmente, la originea sângeroasei ciocniri actuale a lumii libere cu terorismul islamist.

E, vădit, o naivitate impardonabilă să se creadă că toleranţa faţă de intolerabil ar promova o prezumtivă integrare. Departe de a o facilita şi de a-i sprijini pe musulmanii moderaţi, o blochează durabil şi potenţial ireparabil. Le răpeşte femeilor captive accesul la muncă, la participare socială şi, deci, la normalitate, osândindu-le să rămână la cheremul unui patriarhat nu doar antidemocratic, antioccidental, anticreştin şi antiliberal, ci de-a dreptul totalitar. În răstimp, amplifică groaza de imigranţi, încurajând şi potenţând fatal pericolul unor noi forme de fascism.

În concluzie, îmi pun cenuşă în cap. Dreptate n-am avut eu, ci intuiţia infailibilă a artistei pe care m-am înşelat, contrazicând-o.